Biserica naruita - Alexandru Lascarov-Moldovanu

De mult biserica nu mai era deschisa; incetul cu incetul, se incuibase ruina in ea; balariile napadisera in curte, acoperisul de sindrila se sparsese si usile ruginisera. O iarba firava crescuse sus pe acoperisul naruit. An cu an, ierburile se intinsesera ca niste mici gradini aeriene, pana cand, vantul aducand samanta de undeva, se ivira copacei de otetar, ca niste penaje funerare. Pe urma cazu o caramida, apoi alta – asa ca, in tacere si sigur, se facura sparturi in trupul parasit al bisericii. Catva timp se mai cunoscura prin jurul ei cateva morminte cu vechi grilaje de fier, dar, cu vremea, si aceste asezari se topisera vederii. 

Lucrarea vremii, cea cu neputinta de oprit de oameni, macinase biserica veche, iar acum ploaia patrundea in cuprinsul ei, umezind peretii, altarul, picturile scorojite de pe ziduri, putrezind catapeteasma si stranele, stergand chipurile de sfinti si predand totul nimicirii. Daca ai fi privit prin usa mancata de rugina, ai fi putut vedea acolo o foarte ciudata si rara vegetatie virgina. Ferigi ca niste sabii cu doua taisuri, mici arbusti plini de-o fantezie zvelta, forme rare de scaieti eleganti, fara culoare, din loc in loc egrete de-o desavarsita perfectie, zvacnind deasupra, triste si inutile, liane ale intunericului, mangaind imaginare trupuri... Si peste tot o penumbra eterna si-o tacere ca un ison de vis, al vremii... O vegetatie a umbrelor si-a tacerilor... 

Alexandru Lascarov-Moldovanu