O calatorie dincolo de moarte - Alina Albert

 

 

Draga cititorule, Lectura mea nu are pretentii literare si nici nu se vrea vreo lucrare cu trimiteri stiintifice. Este scrisa din adevarul vietii si inimii mele pentru a servi drept sursa de inspiratie sufletelor incercate, asa cum a fost si al meu candva. Citeste, inspira-te si mergi inapoi in viata ta! Daca randurile mele ti-au fost de folos, inseamna ca scopul acestei lecturi a fostatins. Daca nu ti -a placut, fii ingaduitor, am scris-o cu nemasurata dragoste!

"Am incalcat decalogul si totusi El m-a iertat..."

Cu greu isi poate imagina cineva cat de subtire este granita intre nebunie si realitate, intre agonie si extaz, intre viata de aici si viata de dincolo. Nici eu as fi priceput mai lesne, daca n-ar fi existat o zi, o singura zi, care mi-a schimbat in mod hotarator destinul. Desi trairile mele legate de atunci sunt simtitor estompate, cum as putea uita ziua de 2 iulie 2000?! Avem 24 de ani si eram insarcinata cu un copil al nimanui. Al nimanui pentru ca nu il dorea nimeni, iar inima mea era un desert infinit in care dragostea, mila si Dumnezeu uitasera de mult timp sa mai ploua. Da, recunosc am fost un criminal odios si ma indoiesc ca am platit suficient pentru asta. Nu va puteti imagina cruzimea de care am dat dovada. Dacava inchipuiti ca totul s-a derulat conform unei decizii reci, calculate, ca o consecinta a “civilizatiei” secolului nostru, va inselati.

N-a fost vorba de nicio programare la medic. Nu! Am doritsa comit actul fara sa mi-l asum si fara sa fiu trasa la raspundere. Am impins dulapuri, am facut eforturi fizice exagerate, am baut vin rosu in cantitati impresionante. Nimic, acest copilse incapatana sa vina, cu orice pret, pe lumea asta. Parea ca ma impacasem cu ideeasau, cel putin, refuzam sa ma gandesc la ea. Pana intr-o duminica de iulie…

Duminica Dumnezeu se odihneste, dar pentru mine a facut atunci o exceptie. Spitalul Caritas din Bucuresti a fost fortareata in spatele careia am capitulat.

Acolo si atunci m-am intalnit cu EL. Ametita de durere, zaceam aruncata intr-un carucior cu rotile, pe niste coridoare inguste si intortocheate, undeva la portile infernului. Nu aveam absolut niciun ban in buzunar si nu am reusit sa cumpar bunavointa medicilor; nici macar pe a infirmierelor care, in loc de o targa mi-au oferit un scaun incomod, de parca cineva isi pusese in gand sa ma tortureze si sa-mi sporeasca, cu fiecare secunda, chinul. Nu indraznesc sa acuz pe nimeni, meritam cu varf si indesat totul. Clipele mi se pareau nesfarsite, durerea trecuse dincolo de limita suportabila.

Lesinam in rastimpuri iar in momentele de luciditate nu-mi doream decat sa mor mai repede. Dupa ore intregi de asteptare, intr-un final, am fost dusa in sala de operatie. Mi s-a facut prima doza de anestezic... infectia era atat de mare, incat anestezia nu-si mai facea efectul. A urmat o doza suplimentara, dupa ce mama si-a dat acordul scris, pentru ca ei sa mi-o poata administra.

Ati simtit vreodata ca va prabusiti de pe o treapta in gol? cam asta era senzatia..

Vocile medicilor ramaneau undeva in spate, iar eu coboram incet si sigur in intuneric. Nu am vazut nicio luminita, iar ’’tunelul’’, daca poate fi numit asa, era un neant intunecos in care ma afundam lent.

Prima senzatie a fost de eliberare. Nu mai exista durere, gravitatie sau timp. Pluteam in deriva intr-un spatiu amorf, iar la un moment dat, deasupra mea a venit ‘’CINEVA’’. Ii simteam prezenta, dar stiam ca nu am ‘’voie’’sau ca ‘’nu se cade’’ sa Il ‘’privesc’’. Folosesc ghilimelele pentru ca nu va pot descrie decat cu titlu aproximativ ceea ce simteam. Intrasem intr-un univers necunoscut, iar instrumentele de care dispune gandirea rationala nu sunt suficiente pentru a-l explica.