Indigo continua, cu acuitate sporita si cu un sound poetic inca si mai bine individualizat, aventura existentiala si livresca din rezistenta (2016), cautarea unei identitati feminine sau, pur si simplu, omenesti-prea-omenesti, imaginand si/sau „scanand” teritorii de dincolo de „visul frumos al oamenilor Xerox”. In plin aflux al teoriilor si al poeticilor „postumaniste”, Alina Purcaru redescopera si reabiliteaza tandra simplitate a umanului, nostalgia, curajul confesiunii sau necesitatea comuniunii. Ea scrie despre fragilitate, faramitare, (auto)dizolvare ori despre violenta si despre „lucrurile dure” ce compun un decor al instrainarii si sfasierii, in care eul, reflectandu-se intr-un sir de „zeite, sclave, sfinte, convertite, fugite, pagane”, gliseaza continuu intre greutate si har (in termenii unei Simone Weil). Aici „greutatea/ (...) face timpul sa para timp”, iar rememorarea inseamna a patrunde in „noi incaperi izolate cu pluta/duhnind a trecut”. Sincrona sintactic cu ritmurile timpului sau, poezia Alinei Purcaru se diferentiaza insa de trendul general printr-un accent de gravitate, printr-o tusa usor retro sau prin discretul gust estetizant, printr-o sugestie de forta si de obstinata „rezistenta”.
Bianca Burta-Cernat