Uitarea Mea de Mine - Razvan Nicula

Unii (niste ignoranti neinstare) vor crede, auzind ca Razvan Nicula a publicat un volum de versuri, ca avem de-a face cu un prozator ratacit printre poeti. Facand asta, probabil ca nu l-au citit pe Saramago, marele condeier lusitan, cel care spunea ca pentru a scrie un roman ai nevoie, printre altele, si de poezie. In vremurile acestor zile stranii, in care versurile (de-a dreptul „albe”) sunt insiruiri de cuvinte, de cele mai multe ori goale, Razvan Nicula se intoarce (si ne intoarce) intr-un alt ev al poeziei, unde prozodia e atotstapanitoare, nefacand compromisuri cu absenta eufoniei, esentiala pentru el, si nesacrificand,
in vreun fel, sentimentul, mesajul, trairea. Demersul lui versificator se infrupta din simtirile recrudescente ale sufletului de poet, iubirea, cu aura ei tristanesca de melancolie, caderea, cu simbolistica aferenta, incarcata de sensuri, minciuna, absenta, regretul marturisit doar dindaratul colii de hartie, fiind elementele marcante ale volumului, tematica si atmosfera trimitand cititorul intr-un tinut aparent minulescian, prin care va fi calcat mai demult,
insusi marele Poe. „Uitarea mea de mine” este cartea unui poet deghizat pana acum in prozator, venita ca o obligatorie intregire a unui destin literar, pe care-l prorocesc, deloc subiectiv, ca aflandu-se pe un traiect ascendent, inspre mult ravnita lumina datatoare de stralucire. Pentru ca doar
un poet adevarat, dintre cei nascuti cu betesugul asta, poate scrie astfel: „Si, tremurand, o lacrima fugara/Din ochiul meu golit de carnaval/La fel ca multe altele, banal,/Care-n uitarea neagra o sa piara.”
Mihail Soare

RECENZII