Virgil Gheorghiu si Monica Lovinescu. Conflictul Orei 25 reflectat in dosarele Securitatii - Iuliu-Marius Morariu

La douazeci de ani distanta, doi scriitori romani, care au ales Franta drept tara exilului si au adoptat limba franceza, au avut o soarta similara din motive aproape identice. Cand, entuziasmat de aventura sovietica, Panait Istrati intreprinde cu fervoare aproape religioasa o calatorie in URSS, in compania „fratelui sau” Nikos Kazantzakis, el se angajeaza in cauza. Dar confruntat cu minciunile propagandei si rautatile birocratiei, dezamagirea creste si, spre deosebire de prietenul sau grec, autorul lucrarii Kyra Kyralina nu poate rezolva divortul dintre vis si realitatea pe care a descoperit-o la fata locului. Intorcandu-se la Paris, temandu-se ca si-a pierdut credinta in oameni, dupa ce a observat ca toate sperantele, pe care acest fiu al unui haiduc le-a pus in regimul sovietic, s-au prabusit, el nu are alta optiune decat sa spuna aceasta poveste. Sa arate ce a vazut. In ciuda presiunilor anturajului sau care il indeamna sa nu faca nimic, inclusiv Romain Rolland care il roaga sa nu publice nimic, Istrati decide, cu riscul, dupa cum a spus, sa sparga vasele, sa scrie povestea acestei calatorii in care a descoperit reversul peisajului Potemkin, care gaseste atat de multi sustinatori in Franta. Cand a aparut Spre alta flacara, in 1929, Istrati a fost literalmente „dezlegat”. Dupa cum scrie biograful lui, Monique Jutrin: „Reactiile presei nu au intarziat sa apara. Stanga il numeste pe Istrati un „anarhist dur”, un „burghez romantic”, „vandut Sigurantei romane”. Ziarele de dreapta ii reproseaza lipsa de fermitate a criticilor. [...] Spre alta flacara ii aduce o imensa ostilitate. […] Presa comunista se dezlantuie […]. Se creaza un gol in jurul lui”. Intr-un context similar, cu aproximativ aceiasi actori, aceeasi virulenta si aceleasi acuzatii, cu acelasi rezultat, va fi ostracizat compatriotul si urmasul lui Panait Istrati: Virgil Gheorghiu. Exact la douazeci de ani dupa Spre alta flacara, un tanar scriitor roman de treizeci de ani, intrat ilegal in Franta cu cateva luni mai devreme, publica, prin intermediul lui Mircea Eliade, care il vede ca pe o oportunitate de a promova diaspora romaneasca exilata la Paris – dar Gheorghiu va fi mereu in marginea acestor personalitati ale exilului romanesc imortalizate prin fotografia trio-ului Eliade-Cioran-Ionesco, din Piata Furstenberg – romanul sau, Ora 25. Cartea a avut un succes imens, ceea ce a transformat-o intr-unul dintre cele mai mari best-seller-uri din perioada imediat postbelica. Peste noapte, saracul si nerecunoscutul Gheorghiu devine scriitorul despre care vorbeste toata lumea. Albert Camus este primul care se ocupa de promovarea lui. Gabriel Marcel, o mare figura intelectuala a timpului sau, i-a scris prefata. Astazi este dificil sa analizam impactul pe care l-a avut lucrarea lui in acea vreme. Dar trei ani mai tarziu, la lansarea noului sau roman, La Seconde Chance, care nu reflecta o scadere a calitatii literare sau o slabire a sferei sale generale, ci dimpotriva, asistam la o inversare brutala si violenta a opiniei. Biograful sau, Amaury d'Esneval, scrie: „Pentru Virgil, a venit unul dintre cele mai grele momente din cariera sa. Editorul sau, care-i ramane cel mai bun sprijin, este surprins. Ziarele de stanga, presa burgheza si presa clericala sunt pornite impotriva unui scriitor, nu am vazut niciodata o asemenea revolta de masa. [...] Confruntat cu astfel de reactii grosiere in masa, Gheorghiu isi da seama ca timpul pentru flori a trecut. Tratat fara menajamente, are sentimentul ca e urmarit de o haita de caini. Peste noapte, presa inventeaza cele mai grave calomnii despre el. I se arunca gunoaie in fata. I se rup cartile, i se inapoiaza – cu injurii – autografele. Devine foarte nefericit”. 

Este ceea ce s-a numit „afacerea Gheorghiu”. Cand efectele secundare se vor estompa, detractorii lui Gheorghiu ii vor reprosa ca este ceea ce Vladimir Volkoff a numit un „trêtre” – apelativ format din cuvintele frantuzesti „preot” si „tradator”, pentru a desemna acesti spioni KGB care sunt hirotoniti preoti prin infiltrarea in Bisericile Ortodoxe din exil – sa fie agent dublu sub numele de Ovidiu, in numele Securitatii. Tenace, implacabile, aceste acuzatii vor avea viata lunga, intrucat toate necrologurile lui Virgil Gheorghiu in 1992 le vor repeta in unanimitate, fara sa se oboseasca sa le verifice veridicitatea. Chiar si azi, ramane o personalitate suspecta sau, in cel mai bun caz, ambigua, aceasta judecata pripita ajungand deseori sa distruga orice apreciere strict literara a operei sale. Asa cum a scris el insusi in pagini vibrante, el poarta semnul infamiei. La originea acestei duble acuzatii a lui Virgil Gheorghiu, mai intai ca antisemit si apoi ca agent dublu, este probabil aceeasi persoana, care a fost cel putin o actanta eficienta: Monica Lovinescu, a carei rezistenta si curaj in fata lui Ceausescu nu trebuie demonstrate. Chiar si in memoriile sale, La apa Vavilonului, publicate la aproape zece ani de la moartea lui Gheorghiu, Monica Lovinescu il va urmari cu razbunarea ei, dedicandu-i pagini de o mare violenta, dublate de dispret. Cum putem explica faptul ca o astfel de ura n-a disparut in timp? Trebuie sa credem ca disputa dintre scriitor si cea care i-a fost prima traducatoare, sub numele de Monique Saint-Côme, a fost de natura personala, mai mult decat politica. Intradevar, in fata succesului Orei 25, Monica Lovinescu, care fusese platita pentru traducere, ii ceruse „bucata de tort”, pe care Gheorghiu i-o refuzase. Se poate judeca acest refuz ca fiind inelegant. A urmat un proces pe care Monica Lovinescu l-a pierdut, fiind obligata sa plateasca dauneinterese si cheltuieli de judecata. Acesta este, fara indoiala, punctul de plecare al acestei vrajmasii profunde si virulente care va dura jumatate de secol. Impreuna cu partenerul ei de viata, Virgil Ierunca, totusi, opozanti acerbi ai comunismului, au trimis revistei Lettres Françaises extrase dintr-un raport de razboi al tanarului Gheorghiu, care, scoase din context, au facut din el un antisemit patentat. Nu a fost nevoie de mai mult pentru ca ziarul condus de Aragon, care isi datora supravietuirea editoriala doar subventiilor de la Moscova, sa lanseze o campanie apriga impotriva lui Gheorghiu sub semnatura lui Francis Crémieux. La patru ani dupa rasunatoarea afacere Kravchenko, se vor regasi in afacerea Gheorghiu aceleasi organe, aceiasi actori, aceleasi proceduri si aceleasi argumente. Pentru Virgil Gheorghiu, prejudiciul este facut durabil. Va ramane un scriitor suspect toata viata. Dupa ani de la moartea sa, placa memoriala care fusese instalata la intrarea locuintei sale de pe strada de Siam va fi murdarita in mod regulat cu inscriptii acuzatoare si svastice, intr-o asemenea masura, incat ceilalti locuitori ai acestei cladiri confortabile din arondismentul al XVI-lea din Paris, au solicitat si au obtinut sa fie retrasa. Lucrarea dezastruoasa si datorata in intregime Alexandrei Laignel-Lavastine care a facut, de facto, din intelectualii romani exilati la Paris fosti membri ai Garzii de Fier si antisemiti dovediti, nu a contribuit la stigmatizarea persoanei lui Gheorghiu, dar l-a afectat indirect, de vreme ce era contemporan si compatriot al unui trio celebru din Piata Furstenberg. Este dificila evaluarea acestei aventuri si a repercusiunilor ei. Nici o cercetare, nici o lucrare serioasa nu i-a fost dedicata pana acum. In aceasta rezida, in fapt, importanta lucrarii pe care o datoram lui Iuliu-Marius Morariu. Un numar restrans de persoane s-au aplecat asupra ei, fara a face din ea tema centrala a investigatiei lor. Emilia Nicolescu-Malgras, care a fost prima ce a dedicat o teza operei lui Virgil Gheorghiu, in 1997, a oferit elemente de reflectare pretioase cititorilor care nu vorbeau limba romana si a demontat acuzatiile false carora scriitorul le fusese victima cu aproape o jumatate de secol mai devreme. Virulenta extrema, limitata uneori la vulgaritate, murdara in forma, a celor trei pagini dedicate de Monica Lovinescu acestui episod dureros din viata ei, in amintirile sale, tinde sa-i discrediteze cuvintele, care totusi merita sa fie ascultate si luate in considerare, deoarece ea este un martor de prima mana si deopotriva actant al cazului despre care a depus marturie. In scurta sa biografie dedicata lui Gheorghiu, Amaury d'Esneval este prea entuziast in apararea sa, fara a oferi argumente solide si noi care sa o sustina. Florin Turcanu, in remarcabila sa biografie dedicata lui Mircea Eliade, are cateva paragrafe despre aceasta aventura in care marele scriitor al religiilor era actor de la distanta. In ceea ce priveste opera Alexandrei Laignel-Lavastine, capabila sa falsifice date si citate pentru a-si servi scopul, nu este posibil sa i se acorde nici cel mai mic credit. Si Gheorghiu? Cand a publicat primul volum al Memoriilor sale in 1986, a anuntat ca acestea vor fi sapte. Vai! Cand a murit, a lasat manuscrisul celui de-al doilea, care s-a incheiat cu descrierea povestii Orei 25 si a sosirii clandestine in Franta. Nu putem decat sa regretam ca nu a avut timp sa dea versiunea sa a faptelor, despre care exista, totusi, o versiune fictiva in Omul care calatorea singur, publicata la un an dupa campania orchestrata de Lettres Françaises. Iuliu-Marius Morariu este primul care a scris mai multe articole pe aceasta tema, diversificand noi abordari si piste, conform descoperirilor si lecturilor sale. Contributia sa este cu atat mai importanta, cu cat arunca o lumina complet noua si justificata asupra unui caz ale carui izvoare sunt mult mai complexe decat si-ar fi dorit adversarii si aparatorii lui Gheorghiu. Iuliu-Marius Morariu a efectuat o investigatie in sensul sebaldian al termenului. La fel ca autorul lui Vertiges, a adunat elemente, le-a confruntat, le-a urmat impletirea, pentru a ajunge la concluzii care nu pretind a fi definitive si peremptorii, dar care ofera cititorului cea mai buna intelegere, pana in prezent, a „afacerii Gheorghiu”. El este, astfel, primul care a citit si a studiat, fara cea mai mica omisiune, dosarul pe care Securitatea il „dedicase” scriitorului roman. Cu tot respectul pentru cei care au dorit sa-l vada ca pe un agent dublu si pentru cei care au reusit sa-i supraestimeze rolul in rezistenta la regimul Ceausescu, aceste arhive nu contin o revelatie rasunatoare si tocmai din aceasta cauza, ele sunt extrem de utile. Paradoxal, caracterul lor aproape „inofensiv” adauga o piatra edificiului. Calitatea superioara a operei lui IuliuMarius Morariu, pe langa calitatile sale literare evidente, rezida in rigoarea extrema a operei sale de investigatie si in amploarea concluziilor. Papa insusi, ar fi putut interveni intr-o aparare pro domo oferind o prezentare mai avantajoasa pentru Gheorghiu. Nu sterge zonele gri, ia in considerare toate elementele pentru a oferi, dincolo de acest eveniment uitat al istoriei literare, o relatare suplimentara a unei perioade in care s-a dat, pe un fundal de controversa intelectuala, o lupta politica ale carei ramificatii s-au extins pana la noi in urma schimbarilor. Orice autor interesat de un alt scriitor risca sa cada intr-o forma de hagiografie, purtat de revarsarea initiala de simpatie care l-a determinat sa scrie. Cartea lui Iuliu-Marius Morariu evita stralucit aceasta capcana. El nu incearca sa impuna un nou adevar care ar ajunge sa fie exact opusul versiunii care a fost actuala pana atunci, ci prin traversarea unor surse nepublicate, prin exhumarea documentelor si marturiilor care au fost aruncate sau care nu au fost retinute, reuseste o justa reechilibrare. Pe scurt, in ceea ce pare a fi fost, la inceput, o disputa personala, el stie sa tina cont de ceea ce Graham Greene a numit factorul uman, ceea ce face ca eseul sau sa fie o lectura deosebit de captivanta. Cititorul simte uneori ca participa la un proces de revizuire ale carui concluzii nu par certe. Dupa inchiderea acestei carti, suntem bucurosi sa speram ca, datorita contributiei lucrarii lui Iuliu-Marius Morariu si inteligentei cu care a putut sa-si desfasoare investigatia, lucrarea lui Virgil Gheorghiu va putea fi redescoperita si apreciata la justa valoare. Poate atunci vom intelege ca Ora 25 este una dintre cartile majore ale timpului nostru, ca isi are locul alaturi de 1984 a lui Orwell si Minunata lume noua a lui Huxley si ca este o versiune postbelica a Procesului lui Kafka. Poate ca se va accepta si complexitatea unui context istoric general, precum si a acestei „aventuri” in special, prin renuntarea la certitudinile cu care au fost inconjurate. Iuliu-Marius Morariu este unul dintre acei carturari care stiu sa faca din eruditia investigatiilor sale un text care se citeste dintr-o rasuflare, in care ancheta este servita de o naratiune literara facand apel la inteligenta cititorului. (Thierry Gillybœuf)

RECENZII