Cap de lut - Suzanica Petrov

Se spune despre creierul uman ca are capacitatea de a pastra toate datele de care avem nevoie pentru a functiona, dar adeseori nu ne amintim decat secvente trecatoare din anii petrecuti in trecut.
Uneori insa, pentru cei norocosi, viata poate oferi un soc sau un eveniment neasteptat, care poate trezi si cel mai ametit dintre indivizi si care poate oferi un nou curs existentei, o noua posibilitate de evaluare a sinelui. Printre acesti „norocosi” ma numar si eu astazi, si nu pentru ca am scris aceasta carte si nici pentru ca am reusit sa o duc pana la bun sfarsit, ci pentru ca m-am regasit prin actul scrisului de la prima pana la ultima pagina. Ultimul punct pe ultima pagina a fost cel mai greu, iar zilele ce au urmat si mai grele, pentru ca deja duceam lipsa indeletnicirii de fiecare seara.
Nu stiu exact cand s-a produs „socul” meu sau poate il stiu si il vreau anihilat dar, cu toate acestea, apreciez si binecuvantez momentul cand Dumnezeu s-a uitat spre mine si s-a hotarat sa imi ofere o alta viziune, o recunoastere a ceva ce poate eu fixam cu ochii de prea mult timp, pierzand astfel din context si din culoare.
Ca orice individ am anumite amintiri de neegalat, amintiri traite doar de mine, solitar, intr-o gradina cu multe flori, in bataile clopotelor si zumzait de albine. Aceste amintiri se petrec mereu in verile copilariei mele, in vacantele calduroase, cand singura mea dorinta era sa fiu lasata la maicuta mea (Macrina) la manastirea Varatec din Judetul Neamt si cateva saptamani la bunica (Agripina) in Ruginoasa, satul in care s-a nascut mama mea. Aceste amintiri ale mele sunt atat de puternice, incat simt si acum mirosul de mar verde din livezi, de gutui pe sifonier, de bujori rosii si aplecati, de puf de pui de gaina abia iesit de sub closca, de ulei de candela langa o icoana. Cu aceste amintiri imi hranesc atat zilele bune, cat si zilele grele. Oricand si oriunde trebuie doar sa imi inchid ochii si reusesc cu aceeasi putere salbatica, de fiecare data, sa ma transport in lumea mea de atunci, in Eul de dinainte. Acele amintiri sunt rugaciunea mea, cine am fost, cine sunt si cine vreau sa raman.
Daca personajele cartii sunt scorneli ale mintii mele, trairile eroinelor si peisajele nu sunt. Cum insa as fi putut sa redau cuiva dulceata acelor ani ai copilariei mele altfel decat prin cuvinte, cuvinte ce au curs din mine cu forta omului ce asteapta de mult o spovedanie.
Iar acum, dupa atatia ani, alaturi de fiul meu, caruia ii dedic aceasta particica atat de personala din mine, un singur dor ma cheama acasa, printre porumbeii Macrinei si padurile Elsei. Un dor ce va ramane mereu un zambet fugar si o palpaire de pleoape. Un dor al inocentei unui copil ce se pierde prin lume, ca apoi sa se regaseasca cu adevarat.