Critica ratiunii practice - Immanuel Kant

Critica ratiunii practice este a doua dintre cele trei critici ale lui Immanuel Kant si a fost publicata prima data in anul 1788, la trei ani dupa aparitia Intemeierii metafizicii moravurilor. A exercitat o influenta decisiva asupra dezvoltarii ulterioare a domeniului eticii si filosofiei morale, incepand cu Doctrina stiintei lui Fichte si devenind, in secolul al XX-lea, principalul punct de referinta pentru filozofia morala deontologica.
Critica ratiunii practice cuprinde trei sectiuni: Analitica, Dialectica si Metodologia ratiunii practice. Analitica defineste principiul moral suprem, imperativul categoric si sustine ca a-l asculta inseamna a-ti exercita libertatea. Dialectica face presupunerea ca nemurirea si Dumnezeu exista, argumentand ca ratiunea practica pura cade in eroare atunci cand asteapta perfectiunea in aceasta lume; de fapt oamenii ar trebui sa astepte gasirea perfectiunii in lumea cealalta, cu ajutorul lui Dumnezeu. Sectiunea finala, Metodologia ratiunii practice, ofera sugestii in educarea oamenilor in utilizarea ratiunii practice.

Fara indoiala ca doctrina morala expusa anterior in Intemeiere a trezit o vie opozitie. Nici teologii, dar nici filosofii nu puteau fi multumiti cu rezolvarea data de Kant problemelor morale. Teologii nu puteau fi multumiti din cauza ca religia nu poate renunta sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului, iar filosofii ar fi dorit, poate, ca filosofia sa dovedeasca inexistenta lui Dumnezeu. Pe langa acestea, eliminarea completa a sentimentului ca factor determinant al moralitatii pare a fi injusta si impotriva naturii omenesti. De aceea, in Critica ratiunii practice, Kant nazuieste sa imprastie orice nedumerire si sa dea doctrinei sale o forma definitiva, sistematica. El face incercarea de a fundamenta morala in acelasi mod cum asigurase temeliile stiintei in Critica ratiunii pure. Dovedirea acestei intaietati a moralei il preocupa pe Kant in primul rand in Critica ratiunii practice deoarece stiinta n-are valoare pentru sine, ci numai in masura in care serveste la perfectiunea morala a omului.

„Teoria morala descopera izvoarele moralitatii si arata conditiile in care moralitatea se dezvolta la individ si in cursul istoriei omenirii. „Imperativul categoric” nu e o porunca pe care o formuleaza teoria etica, ci o porunca pe care i-o da omului constiinta sa proprie. Teoria morala kantiana nu este nici „rigida”, nici „formalista”, ci ea este o teorie obiectiva, stiintifica. ”

Traian Braineanu, traducator

RECENZII