Atunci cand citesti manuscrise pentru un concurs literar, oricare ar fi acesta, esti intr-o situatie stranie: te intalnesti cu imagini, cuvinte, care devin versuri, poeme, uneori chiar un proiect, din care lipseste ceva. Sa zicem varful Marii Piramide. Mai putin parabolic, un nume pe care sa-l decretezi fotografie intr-o carte de identitate.
La Alexandra Pazgu, aceasta carte de identitate e una perfect valabila; pe post de filigran care impiedica falsificarea avem selfie si anxietate. Avem performance trist.

Un posibil manifest de generatie, incriptat in cuvintele de mai sus. Sau un strigat de spaima – sau angoasa de-a dreptul. Poezia unui mod de viata, partial ales, partial impus. A unei lipse de orizont, mai intai la nivel practic, apoi la nivel intelectual. Cauza si efect intretinandu-se reciproc. A unei rupturi fizice cu trecutul, partial compensata prin memorie. (Cuvantul cel mai potrivit pentru aceasta nu e nostalgie, ci ceva similar vibratiei cutiei de rezonanta dupa ce coarda a incetat sa vibreze si sunetul s-a pastrat doar in memorie.) O schita de biografie. Intentionat incompleta. Intentionat schematica. O existenta si o poezie conduse de apropiere si respingere, de coborare si urcare, asumata total, in sensul unui zen trait, nu doar livresc, nu doar intelectual. Un yo-yo.

Romulus Bucur