Eseu asupra misiunii de poet sau Fantezia nebuna a unui poet cazut din luna - Daniel Ernestina

Draga cititorule, inainte sa deschizi aceasta carte, lasandu‑te inghitit de ea, ar trebui sa‑ti spun ca ea n‑a fost scrisa. A fost „somnata”. Adica s‑a visat singura, intr‑o noapte cu ploaie rece si becuri galbene, care se reflectau ca niste idei ratacite pe asfalt. Autorul, Daniel Ernestina, doar a fost acolo, cu un creion tocit si o neliniste in palma. El doar a incercat sa explice inexplicabilul, sfarsind prin a visa cu voce tare.
Totul a inceput intr‑o carciuma. Da, locul perfect pentru revelatii. Intre o gluma despre nemurire si o cearta despre restul de la bere, cei prezenti in aceasta Agora au inteles ca Poetul nu e un autor, ci o anomalie. O mica defectiune in mecanismul lumii. O fisura prin care intra lumina, cum ar fi spus Leonard Cohen daca s‑ar fi nascut in Baragan.
Aceasta carte n‑a avut niciodata intentia sa fie serioasa. Nici sa fie trista. Dar, Doamne, ce greu e sa scrii despre poezie fara sa‑ti scape o lacrima in cerneala! Caci poezia, sa recunoastem, e o forma de plans care se rusineaza si se imbraca frumos ca sa iasa in lume.
Misiunea Poetului – daca exista asa ceva – e sa confunde ordinea. Sa strambe realitatea cu putin farmec. Sa ia cuvintele obisnuite si sa le invarta pana ametesc, pana devin fluturi. Poetul e, in fond, un prestidigitator sentimental: scoate emotii din joben, le arata publicului si apoi le face sa dispara. Uneori ramane si el fara ele.
Cand a inceput acest volum, autorul n‑avea niciun plan. Doar o nevoie ciudata de a rade de el insusi si de tot ce a luat vreodata prea in serios: iubirea, suferinta, inspiratia, bautura, divinitatea si geniul. Si‑a spus ca, daca tot traim intr‑o lume in care toata lumea e „influencer”, poate e momentul ca si Poetul sa influenteze ceva: macar un suspin, un zambet, o intrebare.
 Asa s‑a nascut „Eseu asupra misiunii de Poet” – nu ca o teorie, ci ca o betie de sensuri. O improvizatie cosmica intr‑o lume prea sobra. O gluma metafizica spusa serios, pana la lacrimi. Autorul, in naivitatea lui, inca mai crede ca metafora e o forma de respiratie.
Fiecare personaj din carte exista undeva intre vis si mahmureala. Poetul, domnisoara de la mansarda, savantul nebun, spiritul batran – sunt reflexii ale aceluiasi om care, intr‑o seara, s‑a privit prea adanc in oglinda si a descoperit ca nu e singur. Ca in spatele lui sta un cor intreg de voci: ironice, tandre, furioase, divine si ridicole.
Scriind, Daniel Ernestina a avut uneori impresia ca nu tine in mana un stilou, ci o antena. Ca nu inventeaza, ci receptioneaza. Ca fiecare fraza vine de undeva dintr‑un alt plan al realitatii – un plan in care Dumnezeu si Diavolul beau impreuna cafea si discuta despre rima.
Cititorule, nu te grabi. Cartea asta trebuie citita cu pauze. Cu respiratii adanci si un zambet usor ironic. Nu cauta in ea adevaruri, ci scantei. Nu intelege totul – doar simte‑l. E mai aproape de adevar o emotie confuza Si, daca la sfarsit ai inchis volumul si ai ramas cu un sentiment ciudat, amestec de ras si melancolie, atunci sa stii ca ti‑ai indeplinit si tu misiunea: pentru o clipa ai fost Poet.
Caci poezia nu e o arta. E o boala contagioasa. Si, cu putin noroc, cartea asta te‑a molipsit.
 
Dan Toma Dulciu
Viena

RECENZII