Intamplari din vremea lui Dracula - Mariana Cojan Negulescu

Florinul de aur
Ionel alerga sa se piteasca in spatele unui tufis.

Padurea se facea mai luminoasa in locul acela. Cum copacii erau din ce in ce mai rari, ii era tot mai greu sa se ascunda. Ii era teama sa nu se intalneasca cu niscaiva oameni.

In fata lui se deschidea un drum care serpuia, pierzandu-se intre dealuri. In stanga, se zarea silueta intunecata a unui castel. Turnurile inaltate spre cer pareau sa agate in calea lor cativa nori rataciti.

Fortificatia enorma era inconjurata de un zid de aparare care nu-l imbia pe calator sa-l treaca.

Auzise Ionel odata, din gura celor mari, o poveste legata de acest castel, dar nu-si inchipuise ca putea fi atat de mare. Tot stand si privindu-l, era atat de impresionat, incat ecoul strigatului unui cuc, venind dinspre metereze, il infiora, desi ii era familiar.

Era cat pe ce s-o ia la sanatoasa inspre padure, unde se simtea ca acasa, in mijlocul lichenilor, al zmeurisului si al ciupercilor. Animalele din padure erau prietenii lui, iar ursul nu se aratase inca. Nu-i era frica nici macar de bufnita, in ciuda prostului ei renume, in timp ce zidurile acestea amenintatoare pareau ca-l privesc incruntate…

„Nu cumva ma aflu din intamplare chiar in fata castelului Draculestilor?”, se intreba baiatul, cazand dintr-odata pe ganduri.

Desigur, doar ca batranul rege murise de ceva vreme, iar fiul sau cel mare, de asemenea. Numai oamenii prosti la minte puteau sa mai creada ca strigoii si duhurile rele bantuie acum lacasul asta! Nici macar Vladislav, oricat de mare voievod o mai fi fost el, nu indraznea sa puna piciorul acolo. Cat despre el, Ionel nu credea in bazaconiile astea!

Asa incat, scuturandu-si zdravan parul ce-i cadea pe umeri, baiatul rosti cu voce tare, cat sa-si alunge gandurile negre:

— Hotarat lucru, ai inceput sa ai vedenii, baiete! Mai adineauri, zidurile erau amenintatoare, acum vezi stafii. Cat mai ai de gand sa continui? Trebuie sa te roada rau foamea!

Curios din fire, Ionel merse pana aproape de zidurile de imprejmuire. De aproape, pareau si mai lugubre. Ici-colo, pietrele desprinse din stransoarea zidurilor blocau cararea; stateau marturie ca nu era tipenie de om pe acolo. Crescuse iarba printre crapaturi, iar locurile pareau cu totul pustii.

Baiatul merse pana la marginea santului de aparare. Vazu ca acolo unde ar fi trebuit sa fie apa...

RECENZII