Mihai Eminescu. Luceafarul & alte poeme. Editie bilingva romano-italiana - Geo Vasile

Eminescu canta natura in asa fel, ca ea devine un cadru, in care se simte prezenta unui Voevod, chiar si atunci cand Voevodul nu e amintit in nici un chip. Ca un alter ego mai profund, „tanarul Voevod“ este oarecum subiectul liric subinteles, implicat, al poeziilor. Codrul, marea, luna, lacul, dealul, valea – sunt cantate de multi poeti, de catre cei mai multi, dar asa cum le canta Eminescu, toate acestea, codrul, marea, luna, lacul, dealul, valea – dobandesc nu stim ce particulara domneasca demnitate, aproape sacrala; parca in mijlocul lor ar fi permanent prezent un invizibil tanar Voevod. Oare acea melancolie specific eminesciana nu deriva intre altele si din dezacordul intre realitatea constiintei si viziunea sa despre natura, izvorata dintr-un dor subconstient, elevata prin secreta prezenta voevodala?

E o lume intreaga, simtita si traita, care se cladeste in sufletul lui Eminescu in preajma personajului cu care el se identifica. Aceasta prezenta nevazuta, tainica, necurmata imprumuta o atmosfera unica lumii poetului. Cel mai adesea e vorba, desigur, numai despre o aroma, despre tonalitati, despre imponderabile elemente de magie poetica, de abia simtite, vag intrezarite, banuite.

Proiectati peste figura lui Eminescu aura voevodala si veti intelege linistea sacrala a acestei melancolii. In multe din poeziile lui Eminescu, si poate ca in cele mai caracteristice, transfigurarea lirica se datoreste unei tainice contopiri cu un vis voevodal.

Lucian Blaga

RECENZII