„Un urlet sfasietor strabate noaptea rece. O umbra umana se desprinde de pe creasta de deasupra, cu bratele larg deschise. Nu reuseste sa planeze, desi, teoretic, ar putea. Cade ca un bolovan si se infinge in coltii pietrosi din fata refugiului nostru.
– S-a stricat, constata lipoveanul, aprinzandu-si o tigara, in pumni.
– De tot, confirma Corday, studiind chisalita de carne, sange si oase. Cum s-ar spune, s-a desavarsit spiritual.
Inca un vaiet ca alt novice se va perfectiona spiritual intr-un mod mai putin obisnuit. Si mai greu de inteles de noi, europenii. Tipu` se face zob, ca si cel dinaintea lui. Nu e un spectacol de circ, nici o confruntare violenta. O secta ciudata isi invata adeptii sa zboare. Pana acum, n-a reusit nici unul, da` cine-i opreste sa persevereze? In lumea asta mare si buna, se gasesc oricand clienti pentru astfel de „desavarsiri“.“

Ati sfasiat blestemul si ati invins osanda
Tristetii fara seaman a neamului infrant.
La poarta dintre vremuri, un om incepe panda,
Sfarsind domnia neagra a zeului cuvant.

Lumina creste-n oameni si Lumea se-infioara
De marile-ntelegeri si-adancile simtiri.
Iar roata sortii arde, sub Soarele de vara.
Si se termina era de groaznici rataciri.

In suflete de oameni, se-intoarce omenia,
Si vindeca uitarea de Om si de Stapan.
Un suflu cald ridica din bezne Romania,
Speranta reinvie in fiece roman.