Tinutul negru - Marko Pogacar

Stai intins si astepti poezia. nu te misti. 

precum o creanga perfida preunsa cu adeziv care asteapta o pasare.
cel mai adesea un prihoriu, sau un sticlete.
pandesti solemn in propria-ti tacere, tacut
precum prihoriul sau sticletele
care niciodata nu a venit.
sub pielea asternutului umezit de sudoare si respiratie,
incalzit de trup, de parca astepti pe un nor jos.
te scarpini. invarti policarii, clipesti, uneori
regulat, alteori nu, dar esti linistit.
afara a muscat iarna. sangele ingheata,
pielea intinde spatele, vantul biciuie si crengile
de nuc zgarie repezisurile in ceata ferestrei.
asta e tot ce vezi si auzi. stii ca intre tine
si lume sunt geamuri, ca nimic nu poate
sa aterizeze pe tine. asa ca totusi te-ntinzi si astepti poezia.
o astepti.