Comunicarea institutiilor europene prin social media - Tanase Tasente

Proiectul Uniunii Europene a evoluat prin numeroase etape de extindere si transformare, avand mereu nevoie de o relatie solida cu cetatenii statelor membre. Dinamica istorica a integrarii europene, marcata de crize politice, economice si sociale, a impus o permanenta necesitate de legitimare a institutiilor comune. In acest context, comunicarea publica s‑a dovedit un instrument fundamental, intrucat a reprezentat interfata dintre decidentii politici de la nivel comunitar si opinia publica din intreaga Uniune. Pe fundalul dezvoltarilor tehnologice recente, relatia dintre institutii si public a cunoscut o schimbare radicala, retelele de social media deschizand canale directe de dialog, dar creand, in acelasi timp, o serie de dificultati legate de coerenta discursului si fragmentarea audientei.
Lucrarea de fata investigheaza modul in care institutiile europene ‑ Comisia, Parlamentul si Consiliul ‑ au raspuns provocarilor erei digitale, concentrandu‑se asupra modului in care acestea utilizeaza retelele sociale online pentru a disemina informatii, a legitima decizii si a intretine raportul cu cetatenii. Printr‑o abordare metodica si o serie de studii de caz, sunt evidentiate atat evolutiile strategice din ultimele decenii, cat si tensiunile inerente care apar intr‑un peisaj digital tot mai polarizat si concurential. Demersul se bazeaza pe analiza cantitativa (frecventa postarilor, tipul de continut, rata de interactiune) si pe analiza calitativa (ton, tematica, strategii narative), punand in lumina elementele definitorii ale comunicarii institutionale europene.
Intr‑o prima etapa, este explorat fundalul istoric si tehnologic al acestui tip de comunicare. De la perioada in care institutiile UE se bazau preponderent pe comunicate de presa si evenimente formale, s‑a ajuns la o noua realitate, in care platformele precum Facebook, X (fosta retea Twitter) si Instagram au devenit canale prioritare pentru transmiterea de mesaje si dialogul cu publicul. Aceasta tranzitie nu se reduce la utilizarea unor instrumente tehnice, ci implica transformari de mentalitate si reorganizarea interna a departamentelor de comunicare. Ritmul accelerat impus de crizele succesive (financiare, migrationale, Brexit, pandemia de COVID‑19) a demonstrat ca viteza de reactie si adaptarea la formate noi (infografice, transmisii live, story‑uri) au devenit vitale pentru mentinerea relevantei si pentru castigarea increderii publice.
Un alt aspect important apare in contextul crizelor europene, care s‑au dovedit catalizatori majori pentru schimbarile de paradigma in domeniul comunicarii online. Se analizeaza, de pilda, modul in care Comisia a incercat sa explice masurile anticriza, Parlamentul a urmarit sa se apropie de alegatori in perioade electorale, iar Consiliul, reticent prin natura sa interguvernamentala, a cautat modalitati de a armoniza pozitiile statelor membre cu nevoia de transparenta. In acelasi timp, peisajul digital a permis raspandirea rapida a mesajelor eurosceptice si populiste, adesea construite pe emotie si simplitate retorica. Astfel, retelele sociale s‑au dovedit un teren al competitiei narative, ridicand intrebari despre cum poate UE sa isi mentina echilibrul si credibilitatea intr‑un mediu propice polarizarii.
Mai mult, in acest flux urias de informatii, dimensiunea “filter bubble” capata o importanta semnificativa. Daca in comunicarea traditionala institutiile difuzau mesajele prin canale centralizate (televiziune, presa scrisa, radio), in prezent, algoritmii platformelor ar putea bloca accesul la continut pentru anumite grupuri de utilizatori, care primesc doar informatii care le confirma convingerile preexistente. Fenomenul submineaza eforturile de a crea un discurs comun la nivel european, permitand proliferarea retoricilor ostile la adresa UE. Lucrarea explica felul in care strategiile de comunicare ale Comisiei, Parlamentului si Consiliului incearca sa atenueze efectul bulelor algoritmice si sa ajunga la categorii reticente, fie prin campanii transversale, fie prin parteneriate cu influenceri sau actori ai societatii civile.
O atentie deosebita se acorda si diferentelor de ton si de obiective comunicative intre institutii. Comisia Europeana, cu rolul de initiator de legislatie si “gardian” al Tratatelor, adopta un discurs tehnic, echilibrat, dar testeaza formate vizuale si interactiuni live pentru a‑si extinde vizibilitatea. Parlamentul, fiind institutia cu o componenta direct reprezentativa, pune accent pe apropiere si implicare, organizand dezbateri online, sondaje si campanii de mobilizare la vot, mai ales in context electoral. Consiliul, care negociaza compromisuri interguvernamentale, este mai prudent si mai formal, publicand mesaje legate de reuniuni si concluzii, insa relativ putin dispus sa initieze discutii ample cu publicul. Toate aceste diferente reflecta structura complexa a Uniunii si misiunile variate ale fiecarei institutii.
Pe fundalul acestor variatii de stil si continut, apar concluzii semnificative despre necesitatea unei cooperari interinstitutionale mai eficiente in comunicarea online. Daca, in situatii de criza sau sub presiunea unor evenimente majore (precum Brexit), institutiile au colaborat si au incercat sa transmita mesaje coerente, in alte momente lipsa de coordonare a dus la confuzie sau la impresia de dezacord public intre structurile UE. Din analiza datelor cantitative si calitative reiese ca implicarea a crescut atunci cand mesajele au fost unificate si adaptate din punct de vedere lingvistic si cultural, iar cand fiecare institutie si‑a urmarit propriul calendar, publicul a ramas cu perceptia unui puzzle necorelat.
Ultimele sectiuni ale volumului evidentiaza perspectivele de evolutie ale comunicarii institutionale europene in noul peisaj digital. Este de asteptat ca dezvoltarea inteligentei artificiale, realitatii virtuale si a platformelor de tip metavers sa deschida canale inedite de interactiune, cu grad sporit de imersiune si personalizare. E nevoie, in egala masura, de formarea unor competente avansate la nivelul echipelor de comunicare: cunostinte de analiza a datelor, abilitati de storytelling care sa faca politicile europene inteligibile si interesante, reactivitate la crize si la retorici ostile. Ramane de vazut cum se va configura acest scenariu, dat fiind ca reticenta fata de social media, presiunile de reglementare si preocuparile legate de protectia datelor pot frana implementarea masiva a unor instrumente noi. In plus, apar discutii privind etica microtargeting‑ului si riscul manipularii online.
Observatiile de inceput subliniaza, asadar, caracterul esential al retelelor sociale in mentinerea conectivitatii intre institutiile europene si public. Intr‑o epoca in care proiectul integrarii europene este contestat din multiple directii, modul de comunicare poate fi decisiv pentru recastigarea increderii si pentru consolidarea legitimitatii democratice. Aceasta lucrare nu doar prezinta metodele si rezultatele analizate, ci si ofera o invitatie la reflectie asupra modului in care Uniunea Europeana isi poate adapta discursul si instrumentele pentru a deveni un reper autentic in comunicarea publica digitala.
 
Prof. univ. dr. habil. Mihaela Rus
Universitatea Ovidius din Constanta,
Facultatea de Drept si Stiinte Administrative
Institutul de Filosofie si Psihologie
„Constantin Radulescu-Motru” al Academiei Romane

RECENZII