De la Tudor Vladimirescu la Marea Unire. O istorie a romanilor (1821-1918) - Iulian Oncescu, Sorin Liviu Damean

Lucrarea de fata se doreste a fi, in viziunea autorilor, o sinteza despre istoria moderna a romanilor, din punctul de vedere al organizarii statale si politico-institutionale. Limita cronologica inferioara are in vedere anul 1821, cand se declanseaza in Tara Romaneasca, dar cu reverberatii si in celelalte teritorii locuite de romani, miscarea de redesteptare nationala condusa de liderul pandurilor olteni, Tudor Vladimirescu, in timp ce limita cronologica superioara se opreste la anul 1918, anul infaptuirii Marii Uniri a tuturor romanilor. Este una dintre cele mai frumoase perioade din istorie (nu intamplator calificata de istoriografi drept belle epoque, dar si secolul nationalitatilor), cand romanii, sub impactul ideilor liberale si democratice ale Revolutiei franceze de la 1789 ori a razboaielor napoleoniene care au propagat aceste idei, doresc constituirea unui cadru statal adecvat care sa-i cuprinda la un loc, dar, in egala masura, asigurarea modernizarii in pas cu celelalte state europene occidentale.
Avand o situatie particularizata de imprejurari vitrege si o pozitie geopolitica delicata, la granita a mari si puternice Regate si Imperii cu tendinte expansioniste: Regatul ungar la Vest, apoi inlocuit de Imperiul Habsburgic, Regatul polon la Nord (disparut in sec. XVIII si impartit intre vecini), Imperiul Otoman la Sud si Sud-Vest si cel Rus la Est, romanii au evoluat in institutii statale separate, dar foarte asemanatoare. Daca Tara Romaneasca (Valahia) si Tara Moldovei au intrat sub suzeranitate otomana (in secolul al XVI-lea) in schimbul asigurarii securitatii si a integritatii granitelor, romanii din Transilvania si Banat, Bucovina (nordul Moldovei lui Stefan cel Mare), Basarabia (teritoriul dintre Prut si Nistru) vor cunoaste soarta necrutatoare a ocupatiilor straine (habsburgica, respectiv rusa), preocupate sa le stearga identitatea nationala si sa-i asimileze.
Miscarea de redestepare nationala declansata de Tudor Vladimirescu in al doilea deceniu al secolului al XIX-lea avea sa inlature forma cea mai apasatoare de exploatare a Imperiului Otoman, regimul fanariot, restaurand domniile pamantene, fara a inlatura insa si suzeranitatea otomana.
Ca urmare a influentei crescande a Imperiului Rus in Sud-Estul Europei, Principatele Romane, Moldova si Muntenia, avanposturi ale crestinatatii ortodoxe, au intrat in sfera de influenta si interes a acestui puternic Imperiu pravoslavnic, care-si va institui protectoratul asupra lor (in 1829), la randul sau apasator si limitativ. Expresie a intentiilor Rusiei tariste de anexiune, Regulamentele Organice (1831-1832), care priveau organizarea aproape identica din punct de vedere institutional-administrativ, social, economic si religios a Principatelor Romane, au trebuit sa tina cont si de vechile cutume autohtone si de cerintele boierimii reformatoare. Existau insa si limite si imixtiuni ale celor doi,, protectori”: Sultanul si Tarul.
Ideile progresiste avansate de revolutiile declansate pe plan european in 1848 au patruns si in teritoriile locuite de romani, acestia din urma actionand, este adevarat separat in practica, dar unitar in spirit si viziune, pentru redobandirea drepturilor existente in trecut. Imprejurarile externe vor favoriza la inceput, dar si defavoriza spre final, actiunile intreprinse de patriotii moldoveni, munteni, transilvaneni, banateni si bucovineni. Esecul acestora va contribui la cristalizarea unui program politic mult mai bine inchegat si adaptat vremurilor neprielnice: unirea Moldovei si Munteniei intr-un singur stat, ca un prim pas spre dobandirea independentei si desavarsirea unitatii nationale.
Prin eforturile unei generatii de intelectuali de exceptie, cea pasoptista, patrioti energici si neobositi in sustinerea cauzei nationale in fata Cabinetelor si diplomatiei europene, dar si a opiniei publice de pretutindeni, obiectivul primordial, Unirea Moldovei si Munteniei, se va realiza, chiar daca nu asa cum si-o dorisera (cu un Print strain pe Tronul Principatelor Unite si cu ereditatea domniei), la 1859, prin mobilizarea energiilor intregii natiuni, reusita privita cu speranta si de romanii de peste Carpati, a caror existenta ca natiune de sine statatoare le era negata in continuare si ale caror drepturi ramasera nerecunoscute.
Inlaturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Romane, dar cu mentinerea suzeranitatii otomane, si instituirea garantiei colective a Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856 nu au oferit decat un cadru institutional hibrid, aproape nefunctional, departe de a satisface revendicarile romanilor. Tocmai de aceea, a fost nevoie de eforturi sustinute in vederea infaptuirii unirii in persoana lui Alexandru Ioan Cuza, recunoasterea dublei sale alegeri, a deplinei unificari politice si administrative a Principatelor, adoptarea unor reforme absolut indispensabile consolidarii statului si modernizarii societatii romanesti.
Sustinut de romani in diverse imprejurari (prin memorii si proiecte de reforme in prima jumatate a secolului al XIX-lea) si oficializat in programul national rezultat din rezolutiile Divanurilor ad-hoc (1857), principiul alegerii unui Print strain la Tronul Principatelor Unite isi va gasi consacrarea in 1866, este adevarat printr-o lovitura de stat a elitei politice coalizate, care a dus la detronarea lui Cuza Voda.
Noul Principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, de origine germana (prusaca), dar inrudit si cu familia imperiala franceza, va accepta Tronul Romaniei, dovedindu-se cea mai inspirata alegere, domnind nu mai putin de 48 de ani, intr-un cadru constitutional liberal asigurat de legea fundamentala adoptata la 1866.
Dupa dificultatile de la debutul domniei, transpuse intr-o instabilitate guvernamentala si parlamentara, justificate de lipsa de experienta si insuficienta cunoastere a elitei politice romanesti, a aspiratiilor natiunii si a mecanismului parlamentar, va reusi destul de repede sa devina un adevarat arbitru al vietii politice, cu o alternanta la putere a doua partide politice de guvernamant, liberal si conservator, un excelent coordonator al politicii externe si al diplomatiei romanesti, un bun si capabil comandant militar, care, alaturi de armata romana, se va incununa de lauri castigand independenta de stat a Romaniei in anii 1877-1878, asigurandu-i, prin ridicarea la rangul de Regat, in 1881, prestigiul la care avea dreptul sa aspire, nu numai in Peninsula Balcanica, ci si in familia statelor europene.
Pozitia geostrategica, la care se adauga capacitatea combativa si potentialul material si uman de care dispunea constituiau suficiente avantaje pentru Regatul Romaniei, din ce in ce mai mult curtat de Puterile europene, mai ales Germania si Austro-Ungaria, in vederea atragerii intr-o alianta politico-militara cu caracter defensiv. Politica inteleapta a Regelui Carol I si a guvernantilor, indeosebi alianta cu Puterile Centrale semnata in 1883 si reinnoita la fiecare patru ani (ultima data, in 1913) au asigurat Romaniei o pozitie puternica si respectata in Balcani, ale carei granite s-au consolidat, dupa pierderea Basarabiei de Sud, retrocedata, la finalul Congresului de Pace de la Berlin din 1878, Rusiei tariste. Astfel, tot in 1878, Romania primea Dobrogea, in fapt, parte componenta a spatiului de formare a poporului roman (spatiul carpato-danubiano-pontic) si stravechi teritoriu detinut vremelnic de voievozii munteni (pana la incorporarea, in sec. XV, in Imperiul Otoman), iar in 1913, in urma implicarii in cel de-al doilea razboi balcanic, prin alipirea Cadrilaterului (sudul Dobrogei).
Izbucnirea Primului Razboi Mondial, cataclism de proportii nemaiintalnite pana atunci, va marca in sens negativ secolul XX (inspirat denumit de specialisti drept,, secolul extremelor”), dar, in acelasi timp, va deschide si calea dreptului la existenta, in state de sine statatoare, ale unor popoare ce pana atunci se aflau inca sub variate stapaniri straine si a dreptului de a-si decide singure soarta, de a reveni la patria mama, cum a fost si cazul romanilor din provinciile aflate sub stapanire habsburgica si rusa.
Dupa o perioada de doi ani de neutralitate, Romania va fi antrenata in valtoarea razboiului alaturi de statele Antantei (Franta, Marea Britanie si Rusia), care recunoscusera dreptul romanilor de a se uni cu fratii lor din teritoriile romanesti aflate sub stapanire austro-ungara (Transilvania, Banatul si Bucovina).
Daca din punct de vedere militar au alternat esecurile dureroase cu victoriile stralucite, iar din punct de vedere teritorial, am pierdut controlul asupra Munteniei, Olteniei si Dobrogei, ocupate de inamic, speranta in victoria finala a continuat sa supravietuiasca in Moldova, centrul,, rezistentei pana la capat”. Si intregul calvar al romanilor avea sa se sfarseasca apoteotic in cursul anului 1918, cand au loc actele de unire ale Basarabiei (27 martie/9 aprilie), Bucovinei (15/28 noiembrie) si Transilvaniei (18 noiembrie/1 decembrie) cu patria mama. Astfel, visul romanilor de a trai in granitele aceluiasi stat era implinit.
*

Conceputa sub forma unui manual universitar, lucrarea este destinata, in primul rand, studentilor de la specializarea Istorie, care studiaza disciplina Istoria moderna a Romaniei (sau Introducere in istoria moderna a Romaniei) si adaptata noilor cerinte recomandate la nivelul invatamantului superior. Din aceste motive si pentru a facilita studentilor asimilarea cat mai usoara a cunostintelor transmise, capitolele se constituie de fapt in prelegeri universitare, drept pentru care am evitat a ingreuna textul cu note de subsol. Oricum, la sfarsitul lucrarii se regaseste o bibliografie selectiva, care a asigurat cadrul continutului expus, bibliografie menita, la randul ei, a-l indrepta pe cititor spre lecturi suplimentare.
Asa cum am subliniat dintru inceput, nu se vor regasi in paginile lucrarii toate aspectele din istoria moderna a romanilor, aproape imposibil astazi de a fi predate studentilor la un singur curs, din cauza densitatii informatiilor. Pe de alta parte, acele cunostinte legate de evolutia social-economica sau culturala in perioada amintita sunt transmise si studiate prin discipline de specialitate.
Lucrarea este alcatuita din doua parti distincte, impuse de impartirea materiei de studiu pe semestre, dar intr-o succesiune logica si cronologica.
In privinta datelor calendaristice, facem precizarea ca am folosit in lucrare ambele stiluri si cel vechi (calendarul iulian, introdus in anul 46 i. Hr., utilizat de catre statele crestine ortodoxe din Europa rasariteana) si cel nou (calendarul gregorian, introdus de Papa Grigore al XIII-lea in 1582, utilizat de statele catolice si protestante in Europa centrala si occidentala), diferenta fiind de 12 zile in secolul XIX si 13 zile in secolul XX.
Am cautat, de asemenea, sa redactam textul intr-un stil accesibil, logic si concis, fara prea multe detalii ce ar incarca excesiv fraza si ar ingreuna memorarea evenimentelor.
Fara indoiala, lucrarea poarta amprenta personala si interpretativa a celor doi autori, ambii universitari, informatiile sintetizate fiind rodul nenumaratelor lecturi de specialitate, in permanenta extindere si actualizare, a anilor de experienta petrecuti la catedra si a constantelor contacte cu studentii si cerintele lor.
La final, ne exprimam speranta ca lucrarea noastra va fi un util instrument de lucru pentru studenti, dar si o lectura placuta pentru toti iubitorii de istorie.
Prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean