De prin parcari adunate - Cosmin Vicentiu Chirita (Florin Alin)

Totul a inceput in anii de liceu. Ajutat putin de destin, am fost admis la Liceul Auto Traian Vuia, din Galati. Pana atunci, pentru mine, camioanele erau niste masini imense, imposibil de condus si totul mi se parea foarte greu. 
In anul absolvirii, 2004, am obtinut si permisul de sofer profesionist. Cum era in acele vremuri, intr-o singura zi am obtinut toate categoriile. A fost cea mai mare realizare din viata mea, pana in acel moment. 
Dar, pana la 21 de ani, am profesat altceva: putina distributie, putina taximetrie, oricum, tot soferie. La varsta de 20 de ani, cum era la moda, am plecat, in strainatate, mai exact in Italia. Cu visele in rucsac, am pornit intr-o noua aventura in viata mea. 
Eram cu gandul la vecinul meu de bloc, care era sofer de camion in Italia. Il vedeam in fiecare an, mai exact in luna august, cand venea acasa cu masina frumoasa si bani, povestindu-si aventurile lui. Mi l-am fixat ca tinta, sa-l ajung si sa fiu si eu ca el. 
La 21 de ani si vreo 3 luni, tin minte si acum, am avut primul interviu pentru a ma angaja ca sofer. 
Nu stiu ce a fost in capul meu, dar stiu ca a fost una dintre cele mai fericite zile ale mele. Firma era una mica, de familie, cu 3 camioane. Patronul se numea Gilberto. 
Nu stiu ce a vazut la mine, dar mi-a zis ca a vazut ceva special. Si acum ma intreb, oare ce a vazut? 
El m-a initiat in meseria asta. Dar initiat e mult spus. 
Pana in acel moment nu mai pusesem mana pe un camion. Doar cel din scoala, un Saviem din ’74, pe care il porneam cu faclia cand era frig afara. 
M-a pus sa aleg cu ce vreau sa plec. Puteam alege, ca aveam de unde. In parcare erau 4 camioane. Primul la care mi-au fugit ochii era un Stralis nou, albastru. Din prima mi-a zis sa-mi iau gandul de la el, deoarece e al lui. Mai ramasesera 3 variante: un camion cu remorca, Turbotech, manual, sau celelalte doua Eurotech, unul galben si unul alb, cap tractor si remorca. 
Bineinteles, am ales Eurotech-ul cel alb, deoarece culoarea galben nu-mi place, iar celalalt mi se parea prea complicat de condus. 
Apoi, mi-a spus ca duminica seara sa fiu in curte, ca plec in cursa. El imi va incarca remorca. 
Deci, am fost in extaz. Eram cel mai fericit din lume. In sfarsit, deveneam sofer pe camion. Apoi m-a luat in birou si a inceput sa-mi explice detaliile. 
Prima mea cursa era Treviso–Zaragoza si incarcare in zona Madridului, pentru Padova. 
Imi desenase ce drumuri sa fac, unde sa ma opresc, cum sa platesc autostrazile, unde sa bag motorina. 
Apoi mi-a picat fisa: eu plec singur! 
Nu-mi venea sa cred. Tin minte si acum cuvintele lui: 
„Daca vrei sa devii sofer pe camion, asta e sansa ta.