De prin parcuri adunate - Alcaz

La o ora dupa operatie, asezat incomod pe patul unei camere de la parter, legat de o mie de tuburi conectate la tot felul de aparate de reanimare, priveam, prin usa larg deschisa (era in august), parcul spitalului. Vedeam, dincolo de gardul verde care-l separa de parcul oraselului, oameni plimbandu-se, certandu-se, imbratisandu-se… ma rog!, forfota obisnuita a parcurilor din lumea întreaga. Priveam si ma intrebam: „Am sa mai fac si eu asa, vreodata?” Ca un raspuns la intrebarea mea profunda, aparu, in cadrul usii deschise, o veverita foarte roscovana, cu o coada stufoasa mai mare decat ea, care-i folosea drept sprijin pentru pozitia „in picioare”, pe care o adoptase ca sa ma priveasca.