Etica tragica - Corneliu Mircea

A fi bun sau a fi ne-bun? – iata intrebarea stranie a acestui sfarsit de mileniu. Care este pragul care desparte normalitatea de nebunie? Cat de periculoasa este alterarea valorilor morale care prefac pe om din „bun” in „ne-bun”? Cat de mult conteaza sanatatea (implicit, bunatatea si echilibrul) sistemului social pe care fiecare om, fiecare constiinta trebuie sa il apere asa cum isi apara propria fiinta, pentru a nu risca sa cada in prapastia care se deschide de pretutindeni, atunci cand valorile comunitare sunt puse sub semnul intrebarii?
Dar isi da oare seama nebunul de propria sa ne-bunie, atunci cand majoritatea care il inconjoara reflecta acelasi chip etic desfigurat? Nu cumva, inradacinat intr-o lume a nebuniei omniprezente, „nebunul” - bun in sinea lui, dar ne-bun in si prin societate - socoteste nebunia ca fiind „normala” – deci buna –, iar pe cel care sesizeaza starea de nonconformitate cu esenta etica a fiintei sale, deci pe cel care-i denunta nebunia, ca fiind ne-bunul, incapabil de a adera la lumea nebuna (pe care el o percepe, totusi, ca fiind buna)?