Mai e o zi pana maine - A. T. Branca

O ploaie marunta si rece faramita intunericul. Ii simtea trupul subtire, gol, ghemuit in sine si i se facu mila de noapte. Trecu pe langa un taxi cu farurile aprinse si soferul trezit de pasii ei uzi o urmari curios. I se facu mila de omul acela, un om mic intr-o lume mare, asemenea ei, poate acasa cineva adormise cu gandul la el. Mergea calcand cu zgomot in baltile clare, revarsate pe trotuare, cu toate simturile oarbe. Zari un tei si se adaposti sub el, rezemandu-se de trunchiul gros. Ramase nemiscata, cu parul desfacut atarnandu-i ud pe fata, pe ceafa, pe umeri, pe gat, cu o durere ascutita in tample. Curand ploaia se opri si dimineata isi intinse trosnind din incheieturi lumina.  
Peste strada vazu intrarea la metrou si se indrepta intr-acolo. Coborand treptele intalni oameni, mereu mai multi, grabiti, marunti, asemenea ei. Lua metroul spre gara si, in vreme ce toate gandurile si simtirile ei se adunau cuminti, se bucura: spectacolul continua.