„Tanarul manuia metodic, dar repede, o multime de tablite din lutul cerut ca unic material. Panachidele erau marcate fiecare cu incizii sistematice, apoi incleiate cu o emulsie din aceeasi argila pe peretii imaculati ai palatului. Dupa exact sapte saptamani, sapte zile si sapte ceasuri, usa se deschise si omul nostru, epuizat si slab, dar cu ochii smintiti de fericire, descrise o volta cu mainile sale pricepute, invitand zeul si curtenii in Palatul Cosmic. Dar... zeul se cutremura vazand o insiruire de semne geometrice, ordonate, repetitive, intr-o gama cromatica terna. Un vuiet jalnic cuprinse dregatorii, poporul si animalele din ograda.
Deodata, consistenta proteica a semnelor, senzitiva intr-un fel nepalpabil, porni dansul creatiei, toate culorile si miresmele lumii omenesti si ceresti se insinuara in palat, timide la inceput, frenetice la urma. Semnele se facura atribute, atributele simboluri, simbolurile cuvinte, cuvintele viata si viata culoare. Zeul a plans, prima si ultima data in nemurirea sa patetica, fecundand Tinutul Vesnicei Primaveri cu bunastare si intelepciune.
Tanarul si-a luat carutele cu argila si s-a intors acasa; pastra acelasi suras, nepasator la freamatul lumii. Pe unde trecea, lasa in urma ucenici, care de care mai priceputi. Cu timpul, lumea l-a uitat.
Zeul s-a suit la ai lui, altii luindu-i locul.
Tinutul Vesnicei Primaveri s-a inrosit de sange, la scurt timp dupa disparitia zeului si nu mult dupa plecarea tanarului zanatec.
Oalele de pe Vale au ramas nevandute si femeile satenilor s-au recasatorit cu razboinicii din nord.
Doar semnele au ramas, ruine spirituale, in amintirea faptei celei bizare a manuitorului de cuvinte.” (Ovidiu Calborean)