Mara – Ioan Slavici

Sunt saraci, saracutii, ca n-au tata; e saraca si ea, c-a ramas vaduva cu doi copii; cui, Doamne, ar putea sa- i lase cand se duce la targ? cum ar putea dansa sa stea de dimineata pana seara fara ca sa-i vada? Cum e cand e atat de bine sa-i vezi?! Umbla Mara prin lume, alearga sprintena, se targuieste si se cearta cu oamenii, se mai ia si de cap cateodata, plange si se plange c-a ramas vaduva, si apoi se uita impregiur sa-si vada copiii si iar rade. „Tot n-are nimeni copii ca mine!“ isi zice ea, si nimeni nu poate s-o stie aceasta mai bine decat dansa, care ziua toata vede mereu copii si oameni si nu poate sa vada fiinta omeneasca fara ca s-o puna alaturea de copiii ei. Mult sunt sanatosi si rumeni, voinici si plini de viata, destepti si frumosi,’rau sunt, mare minune, si e lucru stiut ca oameni de dai Doamne numai din copii rai se fac.

RECENZII