Quarta Filialis in Episcopia Transilvaniei - Maria Frinc

Dreptul de mostenire pe linie feminina in Evul Mediu (Secolul al XIII-lea – jumatatea secolului al XVI-lea)

La inceputul lunii martie a anului 1408, orasul Turda a gazduit nobili din diverse parti ale Transilvaniei si oameni de orice statut social, care au venit pentru congregatia generala prezidata de voievozii Ioan Tamási si Iacob Lackfi. Cu aceasta ocazie, multimea adunata si-a expus problemele cu care se confrunta. Atunci, un nobil din Vargata, pe numele sau Benedict zis Bychak, s-a ridicat din randul adunarii obstesti si a marturisit in numele sotiei sale, Margareta, fiica lui Emeric de Madaras, ca intrucat femeia i-a fost data de sotie lui, un om fara posesiune, trebuie ca ea sa primeasca un sfert din posesiunea paterna, Seleus, in pamant, conform legii tarii. Sarcina despagubirii Margaretei a cazut in mana fratilor ei, Stefan si Ladislau. La acea congregatie au fost prezenti si cei doi nobili, care, auzind cererea lui Benedict, au marturisit ca tatal lor, Emeric, a avut doua fiice, pe Margareta si Ecaterina. Prin urmare, Margareta nu poate sa primeasca decat jumatate dintr-un sfert, cealalta parte fiindu-i randuita surorii acesteia. Benedict nu s-a impotrivit la nuantarea fiilor lui Emeric, motiv pentru care voievozii au trimis un om de marturie, care impreuna cu un reprezentant al capitlului din Alba Iulia sa estimeze, in prezenta vecinilor, partea cuvenita Margaretei si sa o puna in stapanirea proprietatii. Despagubirea fetei este insemnata in cuprinsul unui document emis cateva zile mai tarziu de cei doi voievozi ai Transilvaniei, act pastrat sub forma de transumpt la arhivele nationale maghiare din Budapesta.
Scrisoarea voievozilor, care a supravietuit vicisitudinilor vremii, reprezinta o sursa primara emblematica pentru volumul de fata, prin chintesenta problemei nobilului din Vargata, care constituie si tema principala a lucrarii, quarta filialis. Declaratia lui Benedict, descrisa de cancelaria voievodala, reflecta o revendicare a mostenirii sotiei sale, in conformitate cu dreptul existent atunci in Regatul Ungariei. Plangerea sa nu a constituit o noutate pentru cei adunati la congregatie. Oamenii din acea vreme cunosteau legea mostenirii feminine, confruntandu-se cu ea cel putin din veacul al XIII-lea, de cand sursele o pomenesc sub numele de quarta filialis, quarta puellaris sau quartalitium. Acei nobili ai regatului si ai voievodatului stiau ca urmaselor din familia lor li se cuvenea un sfert din averea tatalui, in urma incheierii casatoriei. Daca ele aveau ca sot un om fara posesiune – asa cum a fost cazul lui Benedict –, atunci trebuiau sa primeasca o patrime din patrimoniu in pamant. Daca insa au intrat prin matrimoniu in casa unui nobil sau chiar si a unui nenobil, fara voia tatalui sau fratilor ei, atunci rudele fetei trebuiau sa ii restituie acesteia o suma de bani ca echivalent al unei patrimi din domeniu. (din „Introducere”)

RECENZII