Romania medicilor. Medici, tarani și igiena rurala in Romania de la 1860 la 1910 (Constantin Barbulescu)

Între 1860 şi 1910, aşadar într-o perioadă care e considerată unanim perioada modernizării ţării noastre, o elită intelectuală şi profesională construieşte în rapoartele sale o altă Românie: România medicilor. Imaginându-şi o Românie ideală, după chipul şi asemănarea ţărilor apusene în care îşi făcuseră studiile, medicii români din sistemul sanitar descoperă că arhaica lume rurală nu îi primeşte prea bine, fiindcă îşi are tămăduitorii săi, care practică o medicină alternativă, că principiile alimentaţiei ştiinţifice şi ale igienei moderne se impun cu greu sau aproape deloc din cauza obiceiurilor străvechi. Oricum dramatică, starea medicală a României e înfăţişată în culori şi mai sumbre de medicii români căzuţi în capcana prejudecăţilor care, de fapt, bântuie la acea vreme şi prin ţările pe care le consideră cu adevărat civilizate. Medicii vorbesc de suferinţe endemice, de sifilis, de oftică, de pelagră şi de alcoolism ca şi cum aceste boli ar duce la pieirea iminentă a naţiunii. Mai mult, analizând statisticile recrutării, se înspăimântă de spectrul unei degenerări absolute a poporului român, în timp ce alte etnii, şi mai ales evreii, ar fi gata să-i ia locul. O lectură necritică a rapoartelor medicale ar lăsa impresia unei iminente apocalipse demografice. Constantin Bărbulescu, care e şi istoric, e şi etnolog, e şi sociolog, îşi asumă această dificilă sarcină şi discerne, cu instrumentele celor trei discipline, între realitate şi reprezentare ideologică, retuşând, cu nuanţe mai fine, adevărata Românie a medicilor.