Amandoi - Liviu Rebreanu

Publicat in 1940, „Amandoi” este ultimul roman scris si publicat de Liviu Rebreanu, incheind astfel opera sa romanesca. Totodata, este singura creatie a scriitorului care poate fi incadrata propriu-zis in categoria romanului politist, desi formula este una particulara, situandu-se, potrivit unor critici, la granita dintre romanul politist si thriller. Aceasta incadrare nuantata se explica prin faptul ca Rebreanu nu urmareste exclusiv descoperirea criminalului, ci acorda o atentie deosebita psihologiei personajelor si moravurilor societatii provinciale.

Esecul lui Aurel Dolga, care construieste o explicatie complicata a crimei, influentat de modelele detectivistice ale lui Sherlock Holmes si Hercule Poirot, evidentiaza limitele unei anchete bazate pe aparente, presupuneri si deductii superficiale. In contrast, autodenuntul Solomiei introduce o puternica dimensiune psihologica si morala, iar ambiguitatea marturisirii sale mentine pana la final intrebarea daca ea este cu adevarat autoarea dublei crime sau daca isi asuma vina pentru a proteja un alt vinovat.

Insusi Liviu Rebreanu isi definea romanul drept „un fel de roman politist”, intr-un interviu acordat lui Dan Petrasincu si publicat in Jurnalul la 30 martie 1940, precizand ca, dincolo de intriga celor doua crime, personajul care l-a atras in mod deosebit a fost Solomia, o tanara servitoare a carei prezenta devine esentiala pentru evolutia intrigii.

Prin tema si constructie, romanul s-a distantat de marile creatii prin care Rebreanu isi consolidase reputatia si a provocat, inca de la aparitie, reactii contradictorii. O parte a criticii a remarcat caracterul neobisnuit al experimentului si capacitatea scriitorului de a transforma o intriga politista intr-o explorare a naturii umane. Dan Petrasincu a salutat aparitia unui roman politist autohton, apreciind tocmai abilitatea lui Rebreanu de a construi personaje recognoscibile si de a surprinde mecanismele unei mici lumi provinciale. In schimb, romanul a fost si ironizat in presa literara a vremii, semn ca schimbarea de registru a autorului a surprins contemporaneitatea.

Pozitia cea mai severa ii apartine lui George Calinescu, care a considerat ca Amandoi confirma anumite limite ale prozei lui Rebreanu atunci cand acesta se indeparteaza de universul rural. Dupa parerea criticului, scriitorul exceleaza in surprinderea colectivitatilor si a mentalitatii de grup, in timp ce individualul si, mai ales, mediul urban contemporan nu beneficiaza de aceeasi forta de reprezentare. Din aceasta perspectiva, povestea Solomiei nu atinge intensitatea artistica a marilor personaje rebreniene, iar romanul ramane inferior capodoperelor sale. Evaluarea lui Calinescu a influentat in mare masura receptarea ulterioara a romanului, acesta fiind privit mai degraba ca un exercitiu de  virtuozitate decat ca o noua capodopera.

O interpretare aparte ii apartine lui Vladimir Streinu, care considera ca „Amandoi” se indreapta catre satira romanului politist, folosind conventiile genului pentru a le submina din interior. In acest sens, Aurel Dolga, judecatorul de instructie pasionat de literatura detectivistica si dornic sa reproduca metodele marilor anchetatori, devine principalul instrument al ironiei lui Rebreanu. Investigatia sa, construita pe deductii, presupuneri si scenarii complicate, ajunge sa esueze in fata realitatii, ceea ce pune in evidenta, cu o evidenta ironie, distanta dintre modelul detectivului infailibil si investigatorul real, vulnerabil la propriile prejudecati si erori de judecata.

In centrul romanului nu se afla insa doar dezlegarea crimei, ci drama Solomiei, personaj remarcat in mod favorabil de critica. Mihail Sebastian o considera cea mai reusita parte a cartii, Perpessicius aprecia ca destinul ei domina actiunea politista, iar Pompiliu Constantinescu descoperea in personaj „o poezie primitiva si un mister de rara originalitate”. Astfel, intriga criminala devine mai ales un pretext pentru explorarea instinctelor, pasiunilor si resorturilor sufletesti care ii determina actiunile.

Desi nu se numara printre marile creatii ale lui Rebreanu, Amandoi ocupa un loc distinct in opera sa, reprezentand ultima sa experienta romanesca si singura incursiune propriu-zisa in literatura politista. Imbinand investigatia criminala cu analiza psihologica, realismul social si ironizarea conventiilor detective, romanul isi pastreaza astfel o individualitate aparte in ansamblul creatiei rebreniene.

Romanul este construit in jurul unei crime duble care tulbura linistea unei mici comunitati si urmareste ancheta declansata de uciderea a doi batrani instariti si avari, sotii Daniloiu, in propria locuinta din Pitesti. Cercetarile sunt conduse de tanarul judecator de instructie Aurel Dolga, pasionat de romanele politiste si dornic sa imite metodele unor detectivi celebri precum Sherlock Holmes si Hercule Poirot. Pornind de la marturii si indicii, acesta formuleaza ipoteze complicate si identifica mai multi suspecti, insa ancheta sa se dovedeste superficiala, fiind construita pe presupuneri si aparente. Cautarea adevarului ia o turnura neasteptata atunci cand criminalul se autodenunta, prabusind intreaga constructie a lui Dolga si punand in evidenta contrastul dintre aparentele pe care se bazeaza ancheta si realitatea crimei.

RECENZII