Constantin Bacalbasa, Bucurestii de altadata, 1871-1877. Volumul. I

„Citita pe indelete, cartea lui Bacalbasa poate deveni un adevarat abecedar de istorie moderna pentru tanarul din generatia Internet, cu conditia ca el sa fie convins ca a privi din cand in cand inapoi inseamna, paradoxal, a ocoli santul dinainte.“ (Dan C. MIHAILESCU)

Primul volum al Bucurestilor de altadata, al carui text integral vede pentru intaia oara lumina tiparului dupa aproape 90 de ani de la aparitia editiei princeps, reuneste amintirile lui Constantin Bacalbasa din anii 1871 si zugraveste probabil unul dintre cele mai amanuntite, mai interesante si mai pline de culoare tablouri ale vietii bucurestene din primii ani ai domniei lui Carol I si din vremea Razboiului de Independenta. Oferind prilej de intoarcere in timp pentru cititorul dotat cu iscoditoare placere detectivistica, insemnarile lui Bacalbasa pun sub lupa mai cu seama evenimentele vietii politice a Capitalei– lupte pentru putere, santaje, intrigi, razbunari– si ecourile lor in presa vremii, dar nu ocolesc spectacolul pitoresc al vietii mondene, avivate in anecdote uitate sau de-a dreptul necunoscute.
Adunate una dupa alta, vreme de mai bine de jumatate de veac, aceste istorii consemnate de Bacalbasa sunt cu certitudine unele dintre cele mai pretioase marturii care dau seama despre inceputul de drum al Romaniei moderne.

„Preocuparea mea de capetenie a fost safiu nepartinitor si veridic. Stilul m-am silit sa reprezinte felul in care vorbesc: simplu, limpede, precis si fara inflorituri. Am scris pentru ca sa informez si pentru ca lumea sa ma inteleaga. A doua preocupare mi-a fost sa nu spun neadevaruri. Negresit, nu am pretentiunea safi inregistrat toate faptele petrecute de la 1870 la 1914, fara safi uitat pe unele. Memoria unui om, chiar completata cu consultari ulterioare de documente ale vremurilor, are slabiciunile eifiresti. De aceea previu ca lipsuri trebuie safie in volumul pe care il pun acum sub ochii cititorului, neadevaruri insa nu. Faptele, cate le-am inregistrat, mi le-a pus la indemana numai memoria, dar actele autentice, cat si stabilizarea cronologica mi le-au procurat colectiile ziarelor din rastimpul acestor 55 de ani. Nici o indoiala, deci, asupra veracitatii. Sunt un povestitor. Astfel n-am avut alta grija decat sa scriu adevarul asupra trecutului,fiind cat mai complet despre fapte si cat mai nepartinitor despre oameni.“ (Constantin BACALBASA)

„In 1871, Constantin Bacalbasa soseste in capitala toropita de arsita, in care viata isi urma cursul ei patriarhal:«Dambovita necanalizata, joasa, murdara, trecea tot mai jos de biserica Domnita Balasa, insa albia ei era mai apropiata de strada Carol... Acolo era si un vad de unde luau sacagiii apa, iar noi, elevii, ne scaldam vara. Cheiul Dambovitei nu exista, gradina bisericii Domnita Balasa nu exista, spitalul si ospiciul nu erau cladite, Palatul de Justitie nu exista...»– aceasta este scena cu care se deschid Bucurestii de altadata, amintiri savuroase pe care va incepe sa le incredinteze tiparului in foiletonul ziarului Adevarul peste exact o jumatate de veac, in noiembrie 1921.
Romanul cronologic despre vechiul Bucuresti infatiseaza istoria si anecdotica ei intr-o maniera mult mai accesibila celor mai largi cercuri de cititori care, nadajduim– la aceasta reeditare a cartii–, o vor pretui pentru sinceritatea si puterea ei de evocare.“ (Tiberiu AVRAMESCU)



 NOTA ASUPRA EDITIEI (20I3)
se intrerupea seara curentul electric, pauzele intermitente putand uneori sa dureze si ore intregi; recurgeam atunci la"armele secrete" - lanterna chinezeasca sau lumanarea stramoseasca...
In apartamentul de bloc muncitoresc in care locuiam era - se putea altfel? -la fel de frig ca in toata Romania, tara aRata, dupa cum bine se stie, in drum spre cele mai inalte culmi de civilizatie si progres; noaptea, cand temperatura se apropia de zero grade, ne culcam in pat cu tot echipamentul de munte pe care-I aveam pe noi, inclusiv hanoracul pe care ni-l trageam vitejeste pe cap, cu gandulla zilele de vara...
O aventura era si drumul de la Casa Scanteii pana in Piata Romana, ca sa ajungem la Biblioteca Academiei; cu vestitul autobuz 3I, de cele mai multe ori supraaglomerat, se circula facand echilibristica pe scari, cu avantajul, totusi, ca aici nu se platea bilet...
Dar mult mai greu de suportat erau sicanele venite din partea forurilor de aviz, in special a celor de la partid. Impreuna cu redactorul de carte Maria Cordoneanu si cu Adrian Anghelescu, distinsul redactor-sef al Editurii Eminescu, am operat de bunavoie (dar scrasnind din dinti) unele eliminari din text pe care le consideram absolut obligatorii ca volumul sa poata aparea; in ultima faza, cand cartea urma sa plece la tipar s-a ivit insa problema - inacceptabila pentru noi - a unor eliminari masive din ultimul capitol al primului volum (Anul I878 - care incepea, bineinteles, cu subcapitolul Felonia ruseasca). Exasperat, am decis, in ultima instanta, sa eliminam de bunavoie intreg capitolul cu gandul ca s-ar fi putut ivi, candva, niste vremuri mai bune care sa permita aparitia lui. Nici nu banuiam atunci ca"vremurile mai bune" vor veni exact peste doi ani, facand posibila publicarea volumului II, in I993, in cap cu vestitul capitol Anul I878, neciumpavit, deci cu toate referintele la a doua rapire a sudului Basarabiei, fapt care mi-a dat satisfactie ca basarabean care nu si-a uitat nicicand obarsiile.
Dar sicanele nu s-au oprit aici. Considerand ca era o carte cu foarte multe probleme, tovarasii de la partid au hotarat sa o dea unui cunoscut istoric de profesie, al carui nume sa presupunem ca l-am uitat. Acesta - de altfel un distins istoric - probabil speriat de sarcina care i se trasase a cautat cu lumanarea si a gasit ultimele probleme ale volumului: colindele de Anul Nou - complet nevinovate - care se cantau de sarbatori in anii I870 pe strazile Bucurestilor ("Trei crai de la Rasarit" s. a.). Au fost eliminate si acestea. Bineinteles ca absolut tot ce s-a taiat atunci, in I987, cu voie sau anevoie (marcat fiind cu puncte intre paranteze drepte: [... ] ) s-a reintrodus in aceasta editie, frazele sau pasajele socotite atunci nepublicabile fiind indicate acum - spre stiinta cititorilor de azi - cu ghilimete ascutite:«».
Abia dupa ce s-au operat ultimele interventii solicitate volumul a putut sa plece la tipar, ca urmare a unui document venit de la partid - pe care l-am si vazut - semnat de unul dintre secretarii acestuia, mult-temut, Petre Enache.
Mai precizam ca in munca de redactare a notelor subliniare am fost foarte atenti la cateva detalii care ar fi putut irita"forurile superioare". Astfel am avut mare grija ca in note sa nu apara prea des numele printului Carol, pe care l-am numit adeseori cu indicativul: domnitorul, printul, seful statului. De asemenea, am evitat pe cat s-a putut sa ne referim la armata rusa, ofiterii rusi etc. denumindu-i mai putin suparator pentru vremea aceea: armata tarista, ofiterii taristi s. a. m. d,
Acest prim volum al Bucurestilor de altadata a fost tiparit la sfarsitul anului 1987, dar a fost difuzat in Bucuresti si in tara incepand din luna februarie 1988, asa cum o atesta Buletinul intern al Centralei Editoriale nt. 6, din saptamana 8-13 februarie 1988. E interesant contextul editorial in care a aparut cartea in aceasta saptamana: Nicolae Ceausescu, Apararea nationala a Republicii Socialiste Romania (Ed. Militara); Comandantului suprem. Imn ostasesc (Ed. Militara); Cinstind un om, sarbatorim o tara. Omagiu celui mai iubit fiu al patriei, 588 pag. (Ed. Eminescu); Omul si drepturile umane in conceptia si practica sociala romaneasca (Ed. Politica); Reducerea costurilor de productie in unitatile agricole (Ed. Politica); Teorie si metoda in educatia materialist-stiintifica (Ed. Politica); O suta de ani de poezie cubaneza. Selectie, talmacire si prefata de Darie Novaceanu (Ed. Minerva) s. a. m. d, Nu prea aveau ce sa citeasca pe atunci bietii nostri concetateni! In aceste conditii primul volum din Bucurestii de altadata a aparut in acelasi an in doua editii, fiecare de cate 60 000 de exemplare, tiraj de neimaginat astazi.
In vederea aparitiei acestei reeditari la generoasa Editura Humanitas, am colationat, in spalt, textul lui Bacalbasa cu originalul din 1927 (am gasit o singura greseala grava de tipar), cu care ocazie am reintrodus toate pasajele eliminate de auto cenzura noastra si de cenzura anilor 1980, amandoua la fel de antipatice. Mai dificila a fost revizuirea notelor de subsol, mai ales in sensul actualizarii de numirii unor strazi, multe dintre ele revenind dupa 1989 la vechea forma sau capatand nume noi; ceva mai dificila a fost precizarea actuala a destinatiei unor imobile, operatie care a necesitat, de fiecare data, deplasarea la fata locului pentru a aRa ca Romarta, Magazinul copiilor, cofetaria Teatrului (cu ajutorul careia localizam vechea casa Resch de pe Calea Victoriei) etc. nu mai exista.
Nu am putut sa rescriem vechiul studiu introductiv, care data (partial), dar am inlocuit prima parte (Viata) cu un articol publicat de noi recent (Constantin Bacalbasa - o jumatate de veac in slujba presei romanesti - in
Jurnalism 6- comunicare, an. II, nr. 3, vara 2003, pp. 89-96), iar partea a doua, pastrata, referitoare mai ales la Bucurestii de altadata, am revizuit-o sever cu foarfeca si radiera in mana.
Volumul II (I878-1884, aparut in I993 la Editura Eminescu) si vo]. III (I885-I888, aparut in 2000 la Editura Albatros), mult mai usor de revizuit, vor aparea in functie de disponibilitatile Editurii Humanitas.
Inainte de a incheia tin sa multumesc tuturor acelora care, de-a lungul anilor, s-au pronuntat in presa mai mult decat favorabil referitor la aceasta editie insuRandu-ne curajul de a persevera atata vreme cat s-a putut: Serban Cioculescu (Romania literara nr. I4, I988), Z. Ornea (Romania literara nr. I2, I988; nr I3, 200I), Mircea Anghelescu (Luceaforul nr. 4, 6, I994), Teodor Vargolici (Adevarul literar si artistic nr. 205, I994; nr. 595, 200I), Dan C. Mihailescu (Ziarul de duminica nr. 8, 200I) s. a.
T. A.
Mai 20I3
o LAMURIRE
Pe langa atatea reprezentari noi, razboiul cel mare, nu stiu de ce, a desteptat impulsivitatea publicarii Memoriilor.
In fiecare zi la vitrina librariilor din marile centre vedem un nou volum de Memorii. Oameni politici, generali, ziaristi, femei, cu si fara ciorapi albastri, capete odinioara incoronate, artiste intrate in varsta critica, frumuseti perimate, toate si toti sunt cuprinsi de frenezia publicarii Memoriilor.
Cele mai multe din aceste monografii sunt autoaparari. Fosti monarhi, diplomati, generali, barbati de stat simt parca nevoia de a se justifica in fata eternului tribunal al opiniei publice. Faptele lor, fie ca au fost infrangeri, fie ca au fost izbanzi, sunt scuzate, aparate, talmacire sau numai amintite spre a fi scoase de sub praful uitarii sub care erau amenintate sa fie inmormantate.
Femeile din campul artei, al literelor sau chiar numai al galanteriei sunt si ele muscate de preacunoscutul sarpe al desertaciunii. Memoriile femeilor dornice de a deveni celebre impodobesc vitrinele si, astfel, nesfarsitul domeniu al cunostintelor umane este imbogatit, astazi, cu un bagaj de nimicuri agreabile si chiar de lucruri intime, pe care pudoarea femeiasca se silea altadata sa le ascunda cu ingrijire indiscretiei profanatoare a vileagului.
Astazi toate aceste precautiuni nu mai sunt lucruri"la pagina" zilei. Astazi fiecare vrea sa scrie cat mai mult despre dansul pentru ca lumea sa aiba zilnic gura plina cu numele sau.
Oamenii vor sa se perpetue, cel putin sa se prelungeasca cat mai mult in cercul constient al omenirii, de aci dorinta vesnic desteapta de a nu fi uitati. Si atunci cand simt ca fugaciul timp a intors pagina pe care era inscris numele lor si ca nimenea nu mai vorbeste despre ei, se grabesc sa aminteasca ca traiesc inca.
Dorul eternizarii, care este un atribut al materiei vesnic in transformare si vesnic nemuritoare si care a nascut religia vietii viitoare, este acela care a pus la moda intensa publicitate a Memoriilor.
Cartea insa, pe care o public astazi, nu are nimic din acest caracter egoist.
In volumul de fata, ca si in toate cele ce vor urma, vorbesc numai despre altii, despre mine foarte rar, foarte pe scurt si numai atunci cand interesul povestirii reclama.
Apoi preocuparea mea de capetenie a fost sa fiu nepartinitor si veridic.
Stilul m-am silit sa reprezinte felul in care vorbesc.
Imi dau seama ca alta racila postbelica este si sportul, in adevar atletic, al unor scriitori de a face"stil". Si nu o data m-am intrebat, in clipele cand citirea oarecaror stilisti chiaburi in adjective ma ameninta cu inabusirea, la ce severitate de sudatie se supun acesti scriitori cand scriu pentru publicitate.
Acest fel de a scrie este si el o poza, adica un atentat la bunul simt in interesul originalitatii. Daca molima nu se va abate din calea civilizatiei noastre, suntem amenintati cu o bogatie noua: fiecare scriitor va avea in viitor, pe langa pantaloni, ghetele sau palaria sa si"stilul" sau particular si brevetat. Marca de fabrica, de altfel, a oricarui scriitor mare.
Carticica de fata este scrisa fara"stil". Am scris tot asa cum vorbesc: simplu, limpede, precis si fara inRorituri. Am scris pentru ca sa informez si pentru ca lumea sa ma inteleaga.
Cel mai frumos stil este acela pe care il pricepe usor de la cel mai cult pana la cel mai incult. Scrisul nu este nici un mister, nici o stiinta rezervata priceperii specialistilor, este numai o unealta de reprezentare a cugetarii. Acel scriitor care stie sa redea in chipul cel mai usor de inteles lucrul pe care il spune, acela este scriitorul cel mai mare. Adaosurile de iniiorituri seamana cu acele stucarii care, sub cuvant de a infrumuseta, incarca si ingreuneaza.
Linia simpla este, in literatura, ca si in arhitectura, cea mai estetica.
Negresit, cu conditia ca acel care o trage sa fie insuRetit de sentimentul artistic.
Pornind de la aceasta credinta, am scris paginile ce vor urma, precum spusei, simplu, fara mestesugire cautata, le-am scris, cum se spune,"pe intelesul tuturor".
A doua preocupare mi-a fost sa nu spun neadevaruri.
Negresit, nu am pretentiunea sa fi inregistrat toate faptele petrecute de la 1870 la 1914, fara sa fi uitat pe unele. Memoria unui om, chiar completata cu consultari ulterioare de documente ale vremurilor, are slabiciunile ei firesti. De aceea previu ca lipsuri trebuie sa fie in volumul pe care il pun acum sub ochii cititorului, neadevaruri insa nu.
Faptele, cate le-am inregistrat, mi le-a pus la indemana numai memoria, dar actele autentice, cat si stabilizarea cronologica mi le-au procurat colectiile ziarelor din rastimpul acestor 55 de ani.' Nici o indoiala, deci, asupra veracitatii.
Pentru usurarea scurgerii in public a lucrarii, tinand seama de marea scumpete a hartiei, cernelii, a mainii de lucru si a operatiei tiparitului in general, Bucurestii de altadata va apare in mai multe volume.
1. Mai exact, daca ne referim la perioada pe care o infatiseaza Bucurestii de altadata, 1871-1914: 44 de ani.
O LAMURIRE 47
Volumul al z-lea va apare cat mai curand.
Sunt un povestitor. Astfel n-am avut alta grija decat sa scriu adevarul asupra trecutului, fiind cat mai complet despre fapte si cat mai nepartinitor despre oameni.
CONSTANTIN BACALBASA
IN BUCURESTI

La sfarsitul lui august 1871 tatal meu ma aduse din Braila la Bucuresti. Nascut in Capitala la 21 august 1856, pe Dealul Spirii (mai tarziu strada 13 Septembrie si acum strada Uranus), in casa care poarta astazi no. 32, aveam atunci 15 ani impliniti. Copilaria, clasele primare si 3 clase gimnaziale le absolvisem in Braila; acum eram adus sa fiu inscris in clasa a IV-a a unui liceu din Bucuresti.
Am tras la Hotel Concordia-veche', de pe strada Germana, astazi strada Smardan. Era pe seara. Am pranzit la restaurantul hotelului iar a doua zi dimineata am dejunat la birtullui Hristodor", cel dintai birt din Bucuresti pentru bucataria zisa orientala. Coana Uta, sotia sa, femeie frumoasa si cu virtute intransigenta, bucatareasa de mana intai, mana dreapta a barbatului pentru carmuirea fondului de comert si prietena de mana stanga pentru multi clienti pe alese, era ingerul tu tel ar al acestui local gastronomic. Acest birt era instalat intr-o casuta joasa pusa in coltul stradei Raureanu' cu Calea Victoriei, atunci Podul Mogosoaiei. Astazi casa nu mai este, in locul ei s-a cladit o casa cu etaj in care e instalata Libraria Hertz.
Cand am intrat inauntru am ramas in admiratie in fata unui nesfarsit galant ar asezat in mijlocul salii pe care erau asezate tavi si farfurii lungi cu movile de raci fierti, pilaf de raei, pui fripti, fructe si alte felurite bunatati.
1. Hotelul Concordia-veche (str. Smardan nr. 42) a functionat pana in anii celui de-al Doilea Razboi Mondial; aici, in seara zilei de 23 ianuarie/a februarie 1859 fruntasii partidei nationale au hotarat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn fi al Tarii Romanesti. In 1872 hotelul avea 90 de camere, pretul lor fiind de 3-8 franci = lei pe zi; in cladirea hotelului se mai afla un restaurant cu bucatarie germana, o cafenea si o sala de biliard.
2. In 1871"Hristodor Eliad Birtasul" isi avea localul pe"strada Magureanu- Raureanu" (if. TEL., an. 1, 22 octombrie 1871, p. 4, reclama in care acesta isi anunta eventualii clienti ca vinde"vin negru vechi de trei ani - cu vadra, ocaua si butilia - pretul 1 sflanr] ocaua"). 3. Strada Raureanu exista si astazi cu acelasi nume; e o strada cu cateva case, care porneste din dreptul Dambovirei si urca in panta usoara catre Calea Victoriei, la inceputul acesteia,  o zi mai tarziu tatal meu ma instaleaza in Pensionatul Buchholtzer", In fundul unei mari curti se aRa casa, daramata acum, care era pensionatul. In dreapta era Pensionatul de fete Gachstater, fost Manalotti, in stanga Curtea de Apel. Toate acestea au disparut spre a face loc Palatului de J usritie' si stradei din dosul sau.
Toata regiunea aceea de pe vremuri a disparut si a lasat locul unor radicale transformari.
Dambovita necanalizata, ingusta, joasa, murdara, trecea tot mai jos de biserica Domnita Balasa, insa albia ei era mai apropiata de strada Carol6, apoi cotea la stanga in dosul Liceului SE Sava? si uda gradina din dos a Institutului Buchholtzer, Acolo era si un vad de unde luau sacagiii apa, iar noi, elevii, ne scaldam vara.
Cheiurile Dambovitei nu existau, gradina bisericii Domnita Balasa nu exista, spitalul si ospiciul nu erau cladite. Palatul de Justitie nu exista.
Pe marginea garlei, cam pe terenul pe unde trece astazi albia ei, era o casa maricica, in care era instalat Institutul de baieti Seicaru.
Cand am intrat in pensionat m-am pomenit in alta lume decat aceea in care traisem. Amestecul de tot felul de elevi, lipsa unei discipline severe, licenta si absenta simtului moral la multi dintre colegi, imi facu deodata o rea impresie. Dar m-am deprins. Eram la varsta repedei convertiri.
Am admirat repede spiritul de initiativa si de siretenie al multora dintre colegi. Eu eram o perfecta mazeta'' care niciodata nu m-as fi priceput sa rezolv cu atata destoinicie atatea probleme de-ale noastre.
Iata o dovada de siretenie.
4. Pensionatul de baieti al lui Carol Buchholrzer, infiintat in 1842, isi avea sediul, in 1871, pe Podul Calitii (Calea Rahovei de astazi), in casa Baleanu; iata textul anuntului privind deschiderea anului scolar 1871-1872, publicat de Carol Buchholtzer in presa vremii, chiar in zilele cand Bacalbasa sosea in Bucuresti:"Cu onoare anunt onor. public ca cursurile anului scolar 1871-1872 in acest institut se vor incepe cu 1 septembre a. c. Acest institut, luand de baza experientele lungii sale vieti va conlucra din rasputeri si pe viitor la implinirea marii sale misiuni care este:«educati unea morala si intelectuala a junimii noastre romane»" (TEL., an. I, nr. 122, marti 31 august s. v. [stil vechi], 1871, p. 4).
5. Cladirea Palatului Justitiei (Tribunalul Capitalei) de pe Splaiul Independentei colt cu Calea Rahovei a fost ridicata intre anii 1890 si 1895.
6. Astazi Strada Franceza.
7. Colegiul Sf. Sava a functionat intre anii 1851 si 1881 in"casele de la Magureanu", construite de Serban Cantacuzino in preajma bisericii Magureanului, demolata in 1897, acolo unde mai tarziu s-a deschis strada Raureanu; aceeasi cladire adapostise"Academia" greceasca de la Sf. Sava intre anii 1803 si 1821, amintita de Ion Ghica in scrisorile catre Vasile Alecsandri (Scoala acum 50 de ani; dascali greci fi dascali romani).
8. Mazeta, aici cu sensul de: nepriceput, nedescurcaret.
Elevii erau obligati sa vorbeasca in timpul recreatiilor numai in limba franceza. Acela care era prins ca vorbea romaneste primea o bila de lemn pe care trebuia s-o poarte pana ce prindea pe un alt elev vorbind in limba romana spre a i-o trece. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seara, pierdea dreptul la un fel de mancare.
Dar s-a gasit repede mijlocul de a se eluda masura. Anume s-a intocmit o lista in care toti elevii s-au inscris cu felul de mancare ce nu le placea si la care renuntau de bunavoie. Cu o jumatate de ora inainte de fiecare masa ne informam la bucatarie despre felurile de bucate. Era, de pilda, cartofi cu carne, ne uitam pe lista si gaseam ca acest fel de mancare nu place lui Vasilescu. Ei bine, Vasilescu primea bila la pranzul acela.
Apoi erau elevii bucuresteni pe care parintii ii luau acasa sambata seara si-i aduceau inapoi luni dimineata. Intotdeauna bila era la unul din elevii care plecau acasa. Bineinteles ca, nemaifiind bila in pensionat, toata lumea vorbea romaneste.
Insa niciodata directiunea institutului nu s-a gandit ca e pacalita, desi sistematic bila era intotdeauna la un elev care pleca acasa sambata seara.
Si astfel toata lumea vorbea acum romaneste fara nici o sfiala.
Cu toate acestea insa, intre elevi era mare solidaritate si multa buna-credinta. Niciodata complotul n-a fost tradat si niciodata un elev, surprins ca vorbeste romaneste, nu a contestat faptul si nu a refuzat sa primeasca bila.
Totusi spiritul de abnegatie si de cavalerism nu prea era raspandit. De la varsta aceasta tanara spiritul de conservare si un fel de diplomatie sireata caracterizau pe cei mai multi.
Faptele urmatoare vorbesc.
De mai multa vreme un vant de nemultumire suRa printre elevi din cauza proastei calitati a mancarii. Eu, personal, nu eram nemultumit, fiindca, la varsta aceea - nu aveam decat 15 ani - nu dam nici o importanta hranei. Dar, din spirit de solidaritate si impins de acel imbold care m-a animat intotdeauna de a nu-mi parasi tovarasii de lupta, am intrat cu entuziasm in miscare. Era vorba sa se gaseasca cineva care sa redacteze o plangere catre director si sa semneze cel dintai in capul celorlalti.
Initiatorii ideii, cari erau din clasele superioare, deci mai varstnici decat mine, se codeau. Le trebuia unul care sa scoata castanele din foc si sa ia raspunderea. Atat de tineri, si totusi aveau acel simt de conservare care, in viata de mai tarziu, se numeste"dibacie" si"desteptaciune".
Omul fu gasit, acela eram eu. Inca de atunci am avut curajul faptelor ce savarseam si nu mi-a placut sa fiu in dosul paravanelor. Spiritul de revolta incepea sa ma insuReteasca. Deci am scris plangerea si am semnat-o cel dintai. Apoi am dus-o singur domnului director Buchholtzer.
Seara, inainte de culcare, era obiceiul ca toti elevii sa se adune in holul de jos si sa faca rugaciunea. Unul o spunea si ceilalti, sub privigherea pedagogilor, faceam crucile. Din cand in cand aparea in capul scarii si batranul Buchholrzer, care asista.
In seara zilei in care i-am dat petitia, Buchholtzer apare si, dupa ce sfarsim rugaciunea, face semn cu mana ca vrea sa vorbeasca.
Buchholtzer ne domina de sus, din capul scarii, cu statura lui erculeana
si fiindca era domnul director. Apoi cu glasul sau de bas adanc incepe: - Cine e Bacalbasa?
Ies din randuri si ma arat. - Eu, domnule director.
- Tu ai scris petitia asta?
-Eu.
- Tu ai compus-o?
-Da, eu.
- Cine te-a indemnat?
- Nimenea, dar am fost toti de parere.
Aci nu spuneam adevarul, fiindca ideea nu era a mea, ci fusesem indemnat. - Carevasazica tu esti capul bucatelor, tu faci revolutie in pension: pana
a fi venit tu toti erau multumiti de mancare si acuma tie iti pute. Dar la rar-tu acasa ce-ai mancat? Zici ca nu aveti paine destula, dar painea multa nu e buna, face scrofule, intreaba pe doftor! Fiindca tu esti capul bucatelor si indemni pe ailalti la revolutie, n-ai sa iesi patru duminici!
Amin.
M-am uitat imprejur, dar n-a miscat nimeni, nici un gest de solidaritate! Desi eu fusesem indemnatul, eu treceam drept indemnatorul. Desi eu
nu ma plansesem niciodata impotriva mancarii, eu eram cel caruia mancarea ii pute.
In loc sa gasesc la ceilalti compatimire, am gasit zefierneaua. Care mai de care ma lua in ras:
- Ai cam patit-o! Te-a luat dracul! Te-a luat Buchholtzer la ochi! Etc. etc. As fi putut sa denunt pe adevaratii instigatori, mai ales ca petitia era acoperita de multe semnaturi, dar consideram lucrul ca rusinos.
De multe ori mai tarziu m-am gandit la aceasta intamplare. Si, instruit de faptele vietii, am inteles ca mai niciodata cei cari stau in capul miscarilor nu sunt adevaratii conducatori. Masele nu sunt conduse niciodata din fata, ci totdeauna din dos.
Sefii politici sunt ca si generalii: comanda acoperiti.
Conducatorii aparenti, cei cari au onorurile randului dintai, sunt, de cele mai multe ori, instrumentele.
Moralitatea acestui tineret lasa foarte mult de dorit. De altfel vina venea si de la desavarsita incapacitate si nepasare morala a directiunii.
Intr-o zi imi vine de-acasa o lada cu de-ale mancarii, mai ales lucruri dulci. Elevii au simtit si i-au pus gand rau.
Alaturi de sala de meditatie unde ne preparam lectiunile era odaia cuferelor. In aceasta camera erau asezate toate cuferele elevilor si tot aceasta camera era fumatorul scoalei, Dupa dejun ca si dupa masa de seara ne adunam acolo toti cei mai mari si fumam.
Dar fiindca nu toti aveam, intotdeauna, tutun si parale, se introdusese sistemul abonamentului. Adica cel care n-avea tutun se inscria la tigara celui care avea si care fuma. Acesta nu avea dreptul sa fumeze tigara intreaga, ci, dupa ce consuma doua-trei parti, o trecea abonatului no. 1. Fiindca de multe ori erau inscrisi cate doi si trei abonati, cel din urma de-abia daca mai putea prinde mucul cu varful degetelor si nu mai avea decat un singur fum de tras.
Desi acest fumator era cu totul public, niciodata directia pensionatului nu a intervenit.
In aceasta sala era si lada mea cu bunatatile.
Intr-o duminica am simtit ca se pregateste ceva. Dupa dejun elevii ieseau in permisie, dar vazui ca unii granguri se plimbau prin curte. In sfarsit am iesit, iar cand m-am intors m-am dus drept la camera cu Iazile. Lada mea era complet golita, nu mi se lasase nici de pofta.
Bineinteles, am reclamat imediat, insa domnul subdirector Radu mi-a raspuns ca:
- Ce vrei sa le fac? Pazeste-ti lucrurile mai bine alta data!
Aceasta era a doua deceptie. Venisem de acasa cu alte principii, cu ideea ca orice fapta rea, ca, mai ales furtul, trebuie aspru pedepsit; dar aci, intr-un institut de educatiune, furtul nu era nici macar urmarit.
Aveam printre colegi chiar hoti de profesie. Imi aduc aminte de unul care avea un belciug cu vreo patruzeci de chei de toate marimile si pentru toate felurile de broaste. Oriunde gasea o cheie si-o adjudeca, apoi opera toate lazile si pupitrele colegilor, de unde fura mai ales lucrurile de mancare.
Dar era ceva si mai rau. Printre pedagogi aveam pe un oarecare"Musiu Wiess", un evreu elvetian rosu la par si la fata, care avea vitiul rusinos de a masturba elevii. Nu era din dormitorul meu, ci din cel de alaturi. Cand mi s-a spus lucrul nu am vrut sa-I crez; dar cand mi-a fost confirmat de mai multi, am pus la cale o mica revolta. De randul acesta am fost eu instigatorul. Intr-o dimineata dormitorul nostru s-a revoltat si Musiu Wiess a fost batut cu pernele. Cazul a ajuns la urechile lui Buchholtzer si Musiu Wiess a fost concediat.
In asemenea imprejurari am facut cunostinta cu Bucurestii si cu moravurile lui.
TABLA DE MATERII
Prefota Constantin Bacalbasa (1856-1935).
Nota asupra editiei (1987)
35
Nota asupra editiei (2013)... 41
O  lamurire... 45
 In Bucuresti... 49
BUCURESTIUL IN 1871
Politica, 59. Revolutia din Ploiesti, 66. Scrisoarea catre Ambron, 68. Curentul francofil, 71. Politicianismul, 71. Petitia de la Iasi, 74. Literatura, 84. Cestiunea evreie, 94. Finantele, 100. Teatrul, 101. Targui Mosilor, 109. Tragerea la semn, IlO. Orasul, Il2. Tipuri bucurestene, 153. Viata bucuresteana, 156. Moravuri si farse, 161. Ziaristii si scriitorii, 166. Oamenii zilei, 169. Doctorul Drasch, 178.
Intaiul congres al presei, 184... 59
ANUL 1872
Liberalismul epocii, 192. Moartea lui Ion Heliade-Radulescu
si a lui Dimitrie Bolintineanu, 196. Diverse, 198... 192
ANUL 1873
Apele de la Vacaresti, 200. Circul Suhr, 202.
Moartea prinrului Alexandru Cuza, 204. Diverse, 213.
Statuia lui Mihai Viteazul, 214. Teatrul, 216... 200
ANUL 1874
Diverse, 219. Statuia lui Mihai Viteazul cauza de turburari studentesti, 227. Oameni noi, 230.
"Revista" la Teatrul National, 232... 219
ANUL 1875
Vestitele alegeri din 1875, 240. Coalitia de la Mazar-pasa, 243. Actiunea si agitatia opozitiei, 264. Convcntiunea
comerciala cu Austro-Ungaria, 27°... 236
454 TABLA DE MATERII
ANUL 1876
Importante stiri politice, 279. Diverse, 282. Caderea cabinetului
Lascar Catargiu, 285. Cum mi-am luat bacalaureatul, 292. Politice, 294.
Noul regim liberal, 304. In preajma anului 1877, 315... 279
ANUL 1877
Evreii din Romania, 326.
 Agitatia politica, 328.
Diverse, 332.
 Intrarea rusilor in tara, 337.
Proclamarea Independentei, 350.
Romania in razboi, 354.
Bucurestii pe vremea rusilor, 378.
Caderea Plevnei, 390.
Doua crime celebre, 394... 326
Addenda 397
Indice de nume de persoane... 425
Indice de nume de locuri din orasul Bucuresti fi din imprejurimi... 443





Titlu: Bucurestii de altadata (vol. I)
Subtitlu: 1871–1877
An aparitie: 2014