Povestea care urmeaza a inceput intr-o zi calda din vara anului 1599, la Dobarlau, un mic si linistit pana atunci sat din Transilvania, asezat la marginea unei pa¬duri de stejari seculari, unde curgea un parau rapid si limpede, cu multe bulboane agitate. Ceva mai incolo, spre drumul mare, se intindea cat vedeai cu ochii, o campie inca verde in acea vara incinsa. Satul era atat de mic si de insemnat cu mai putin de zece case adunate in jurul une biserici ca nu apa¬rea pe nici o harta, nici a Imperiului Habsburgic, nici a Imperiului Otoman. De-a lungul acestei povestiri va fi vorba despre ieni¬ceri, uneori numiti in mod gresit, ieniceri turci. De fapt, in acest sfarsit de secol al XVI-lea, ieni¬cerii nu erau turci. Acest principal corp de armata al Imperiului Otoman (yeni çeri, soldati noi), a fost creat pe la jumatatea secolului al XV-lea sub domnia sultanu¬lui Murad I. Era compus in cea mai mare parte din tineri luati cu forta de mici din familiile crestine din teritoriile ocupate de turci, printr-un sistem de recrutare obligato¬rie denumit devsirme. Odata luati, copiii erau dusi la Constantinopol unde erau supusi unor controale fizice si mentale. Cei mai fru¬mosi si mai ageri la minte erau trimisi sa slujeasca la pa¬lat, iar ceilalti erau incredintati ienicerilor ca sa devina soldati. Insa cei mai multi dintre ei sfarseau vanduti ca robi.