EREZIA POEZIEI
Sau poezia ereziei? Este intrebarea pe care ne-o ridica justificat socantul volum de versuri al lui Sebastian Dragan Evanghelia dupa Maria din Magdala, subintitulat oximoronic Poeme nebune, sonete stricate si alte blasfemii curate. Volum structurat in doua mari parti: un amplu poem monologal, avand ca voce pe Maria Magdalena, si o serie de alte poeme pe tema erotica. Exista o moda de ceva timp a unei demitizari a figurii Fiului, gasindu-i tot felul de frati, sotie, copii etc. Tot felul de „coduri” si morminte, date la iveala de insi bizari, incearca sa-l coboare pe Iisus nu la uman, ci la sub-uman. E, sigur, o chestiune fara legatura cu poezia de fata, care merita in sine o larga discutie, dar trebuia amintita aici, in contextul mitologic al poeziei. Iarasi ar trebui mai des amintita vorba lui Lovinescu dupa care singura pornografie in arta este lipsa de talent. Or, poetul dintre aceste pagini are, cu certitudine, talent, chiar daca socheaz aprin folosirea cuvintelor cu F…, prin sexualizarea intensa a imaginilor. E o frenezie a acuplarii, a cunoasterii in sensul carnal, o insatiabilitate adolescentina a imaginatiei, care face poezia o dezlantuire de infiorari carnale. Sigur ca privirea cititorului va cadea, in primul rind, pe primul poem. E un „monolog” bipartit: vocea este cind a Mariei din Magdala, indragostita fizic si spiritual de Invatator, cind a unei „centuriste”in cautare de clienti. Tensiunea poetica sta in suprapunerea celor doua paliere ale discursului. Dragostea este „pagina” in sensul fizicalitatii, dar are ceva de litanie solemna, care asigura necesara transfigurare. Este, sigur, si multa dorinta de a soca in aceste viziuni negre, daca mai poate surprinde ceva in literatura de azi…pina si in traditionalista noastra literatura, toate cuvintele au fost spuse deja. Tocmai disperarea „deja spusului”, dar si a deja traitului formeaza liantul acestor poeme eretice. Sunt poeme ale unei disperari crepusculare, pot stirni revolta unui cititor neprevenit, spiritelor pudibonde sau comode. Sunt chiar mai dure decit estetica, deja foarte veche, dar mereu necesara, a „epatarii burghezului”. N-au spiritul ludic al unui Emil Brumaru, sau bucuria limbajului licentios din „corozivele” lui Creanga, sunt fugoase, tragice, expresioniste in zbaterea lor de a depasi limitele corporalului.
Nu este doar o poezie despre limitele limbajului poetic, ci si una despre caile necuvenite ale acestui limbaj. Sebastian Dragan nu metaforizeaza „bubele si mucegaiul” in linie poetica argheziana, transfigurindu-le; ceea ce atrage atentia in aceasta poezie este tocmai refuzul transmutatiei si ambitia in spatele careia se simte durerea de a numi. El spune lucrurile care nu se spun, dar cu aceeasi functie de exorcizare pe care o are de obicei metafora, in sens larg. Nu este, sigur, o poezie pentru pudibonzi, nici o poezie pentru firile lirice. As numi-o un simptom, al unui anume tip de sensibilitate obosita de sfirsit de ev, care are nevoie de excitante puternice pentru a mai trai chiar si senzatia estetica. Apoi, erezia a avut dintotdeauna o mult mai mare incarcatura poetica decit dogma. Indiferent de religie. Chiar si la nivelul limbajului, textele eretice au o frumusete stranie.
Daca erezia este in sine poetica, fiziologicul pur inca mai suscita discutii. In cultura noastra, sexualizarea limbajului si verbalizarea sexualului, chestiuni dezbatute de mai multe decenii in Occident, sunt inca periferice. Volume, precum cel de fata, n e obliga sa le gindim. Un exercitiu psihanalitic ar intilni nevoia unei culturi in prag de implozie din cauza unei refulari continue de a se exterioriza. Ereziarhul poetic a construit o provocare din care cititorul cistiga imaginea unei framintari interioare ce asigura substanta adevaratei poezii.

Christian Craciun

Moartea cea maiastra

Se strang iar lupii intr-o haita mare
Sa ne goneasca pe o mare alba
Un val ne-mbratiseaza cu sudoare
La gat, din ranjet, eu iti fac o salba

Ne musca cu un urlet gerul capiu
Si sangeram obrajii amandoi
Am ochi de lotru si in vene opiu
Tu ma multiplici in de doi ori doi

Peste solida mare de cristale
Mi-aluneci, ca o sanie la poli
La care-ai inhamat sapte vestale
Cu parul inghetat si sanii goi

Hei! vino si ma sparge in trei cioburi
Sa pot taia secunda in bucati
Sa pot aluneca din nou pe mare
Tu ma expira ca si alte dati

Nimic nu ma-mpresoara, decat moartea!
E uda si se zgribule la porti
Eu as pofti-o sa imi intre-n casa
Dar curva asta sluta vrea sa-i cad la sorti

I-as da un blid si-o cana sa se spele
S-apoi mancare calda eu i-as da
Un loc la masa-mi plina de pacate grele
Sa se infrupte-n vintre, pan’ s-o satura

Poate i-o sta in gat iubirea noastra
Si inecata cu atat-amar de dor
Om omori-o pe moartea cea maiastra
C-o sufocare iute, pe stomacul gol.

Cantec de sange albastru

Nu-mi trebui’ loc de veci in tintirim
Am locul meu sapat cu transpiratii
De sapte ingeri ce-i hranesc in ratii
Cu slova si cu versul meu sublim

Nu vreau nici cruce pusa capatai
Cat timp imi stai la crestet, rastignita
Si-mi picuri din otrava ruginita
Placerea la pacatul cel dintai

Ca n-am sa putrezesc, o stii mai bine
Mi-e carnea prea bolnava de balastru
Si sange-albastru rascolit, ca-mi vine
La parastasul meu sa-ti nasc un astru

De bocitori naimiti sa nu aud
Mi-e corul serafimilor aproape
Sa m-asezati cu gleznele spre Sud
Ca migratorul zbor sa ma dezgroape

Sa nu ma plangeti, ci la pomenire
Beti un pahar cu vin si pe-ndelete
Sa nu uitati c-am semanat iubire
Cand de iubire crunta mi-a fost sete!