Intaia porunca - Dana Oprita

O noua carte e ca unda aceea, care in cercuri din ce in ce mai largi se sparge la mal in jocul de-a lacul si piatra. Lacul e intinderea aparent calma, dar mult adanca a trairilor poetului, iar piatra e ce a ramas din sfaramarea a ceea ce a crezut el ca are de neclintit, dar nu s-a dovedit asa. Cartea inseamna tot ce se cuprinde in acea arie tremuratoare a undelor tulburate si tulburatoare aflate in disipare. Miezul ei exista adesea in cartea precedenta.

Poeta a singuratatii impuse, induse si liberconsimtite, „cu sufletul trecut prin masina de tocat” („Vinerea mica”), sensibilitatea Danei Oprita este una acuta, cu trairi singulare, pentru ca lumea din jur nu se poate racorda la ele din deficit de simtire, de cultura, de lungime de unda.

Poemele de aici sunt exercitii pentru uitare, o negare a tot ce a fost afirmatie. O intarire a cetatii solitudinii, unde s-a pregatit intalnirea cu supremul, cu fiinta suprema, poarta de intrare in „Intaia porunca – Psalmi necanonici”.

Scrise „pe harfa de nisip a memoriei”, poemele de aici se constituie intr-un gen aparte, cel putin in lirica feminina contemporana, avand, paradoxal, un timbru neutru, mai degraba masculin decat feminin, cum la fel de paradoxal firavenia trupeasca a autoarei „se razbuna” prin forta lirica in intreaga carte Asa cum insasi poeta nu se revendica din vreo grupare literara, nici postmoderna, nici milenarista, poezia sa este atipica, „necanonica” in cel mai pur sens al cuvantului ca si „Psalmii” cartii de acum.