Ion - Liviu Rebreanu

Ion de Liviu Rebreanu este considerat „o epopee a taranului roman” si primul roman obiectiv romanesc in legatura cu care Tudor Vianu afirma ca: „Niciodata realismul romanesc, inaintea lui Rebreanu, nu infiripase o viziune a vietii mai sumbra, infruntand cu mai mult curaj uratul si dezgustatorul.” In aceeasi ordine de idei, Serban Cioculescu vedea in Rebreanu „reprezentantul cel mai acreditat al epicii obiective cu caracter social”.

Dupa ce, la inceputul secolului XX, literatura romana idilizase satul romanesc, prezentandu-l ca pe un spatiu pur, o lume a jocurilor, a traditiilor si a libertatii, Liviu Rebreanu, ofera prin „Ion” un roman modern, in stilul realismului dur „practicat” in literatura universala de mari scriitori precum Balzac, Stendhal sau Zola.

Aparut in anul 1920, dupa sapte ani de elaborare, intre martie 1913 si iulie 1920, romanul a fost considerat de Eugen Lovinescu „o izbanda a literaturii romanesti”, care  sincroniza astfel literatura romana cu marea literatura europeana. Nu intamplator cartea a fost vazuta ca un eveniment de referinta pentru destinul romanului romanesc de mari critici literari autohtoni precum: Eugen Lovinescu, Perpessicius sau George Calinescu.

In anul 1940, cu patru ani inainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu a publicat in Revista Fundatiilor Regale, sub titlul Marturisiri, povestea nasterii si scrierii celui mai important roman al sau si poate al literaturii romane, Ion.

Geneza romanului este legata de trei intamplari reale care l-au impresionat pe scriitor: imaginea unui taran care a sarutat pamantul cu o dragoste profunda; cazul unui taran bogat care si-a pedepsit fiica ramasa insarcinata cu cel mai sarac om din sat - episod  redat in nuvela „Rusinea” si discutia cu Ion Pop al Glanetasului, un tanar foarte sarac, obsedat de dorinta de a avea pamant din cuvintele caruia „se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa”. Din imbinarea acestor experiente s-a nascut ideea romanului Ion, numit initial „Zestrea”. 

Intelegand ca problema pamantului era esentiala pentru viata satului romanesc, Rebreanu a conceput un roman amplu, in care a inclus faptele reale de mai sus, care l-au inspirat,  adaugand si povestea familiei de intelectuali Herdelea, pentru a surprinde drama intelectualilor de la sat, precum si o serie de amintiri pe care le pastra in memorie din vremea copilariei petrecute la tara, la Tarlisua, precum: petrecerea de la hora, scandalul, cheful de la carciuma, bataia dintre flacai, etc...

Teama romanului este universul satului transilvanean de la inceputul  secolului XX, in  centrul  caruia  se afla  taranul roman care lupta pentru pamant.

Nicolae Manolescu considera ca Ion este un roman doric, specific primei jumatati a perioadei interbelice, care tine cont de reguli stricte de constructie. Romanul este structurat in doua volume, „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, acestea fiind alcatuite la randul lor din 6, respectiv sapte capitole, impartite in 6 - 9 secvente epice care contribuie la unitatea operei. 

Romanul are o constructie circulara, sugerata de metafora drumului: la inceput, drumul conduce cititorul spre satul Pripas, in universul fictional, iar la final il readuce in lumea reala, accentuand ideea continuitatii vietii. 

Actiunea romanului se desfasoara pe doua planuri: cel al taranilor, avandu-l in centru pe Ion, si cel al intelectualitatii rurale, reprezentata de familia Herdelea. Aceste planuri se reunesc inca din scena horei de la inceputul romanului, unde sunt prezentate personajele si relatiile dintre ele, oferind o imagine ampla si realista a satului transilvanean. Astfel,  Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu este multumit de fiica lui, Ana; pe Ion il vedem urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, „parca nedumerire si un viclesug neprefacut”; in timp ce alaturi ii apare Florica, fata vaduvei lui Maxim Oprea, „mai frumoasa ca oricand”.

Fiind un roman realist, Rebreanu contureaza tipologii de personaje: Ion intruchipeaza taranul sarac, arivistul, dar si lacomia dezumanizanta; Ion Belciug este preotul satului, instanta moralizatoare si liderul spiritual al satului Pripas; Zaharia Herdelea este invatatorul satului, reprezentand tipul intelectualului de la sat, de la inceputul secolului al XX-lea, care intruchipeaza dificultatile intelectualilor romani din Transilvania aflata sub administratia austro-ungara; fiul sau Titu, este un tanar aflat in cautarea propriei identitati si a locului sau in lume, intruchipand visul unirii tuturor romanilor; iar cele doua femei din viata lui Ion sunt conturate antitetic: Ana, este fata bogata, dar neatragatoare, in timp ce Florica, este tipul fetei frumoase, dar sarace.

Protagonistul romanului este Ion, un tanar obsedat de dorinta de a avea pamant. Pentru a-si indeplini acest vis, renunta la iubirea pentru Florica, o fata saraca, pe care o iubeste sincer, si se apropie de Ana, fiica bogatului Vasile Baciu. Lasand-o insarcinata, il obliga pe tatal acesteia sa-l accepte ca ginere. Dupa casatorie, Ion obtine toate pamanturile lui Vasile Baciu indeplinindu-si visul de a avea pamant. Insa nu poate renunta nici la dragostea pentru Florica, de care se simte atras in continuare. Relatiile tensionate cu Ana si cu socrul sau duc in final la sinuciderea Anei si la moartea copilului lor. Intre timp, Florica se casatoreste cu George Bulbuc, rivalul lui Ion. Coplesit de „glasul iubirii”, Ion incepe o relatie cu Florica, dar este surprins de George si ucis cu lovituri de sapa.

Evoluand  intre doua  atitudini  extreme: in prima  parte a  romanului e convins ca dragostea fara avere nu ii poate aduce fericirea: „Dragostea nu  ajunge  in  viata... Dragostea e  numai  adaosul”, in timp ce in a doua parte a romanului isi schimba radical opinia fiind convins ca: „ce  folos  de pamanturi, daca  cine  ti-e drag pe lume nu-i al tau?”, Ion sfarseste ucis de propriile pasiuni.

Un sfarsit neasteptat pentru un personaj care parea initial prototipul omului ambitios care reuseste in viata prin forte proprii. Astfel, initial Ion ne este prezentat drept un barbat „iute si harnic ca ma-sa”, caruia pamantul ii era mai drag ca ochii din cap si care la scoala fusese cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, fiindca era silitor si cuminte. Insa, inca din scoala lui Ion „ii era mai drag sa pazeasca oile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul”. 

Ulterior, cand incepe sa treaca „parca dinadins” pe langa pamanturile lui Vasile Baciu si sa le masoare din ochi, ba mai mult, cand incepe sa se simta „stapanul lor” si sa-si faca planuri cum le va lucra, devine evident faptul ca aceasta pasiune nu poate duce la nimic bun. 

Din pasiunea pentru pamant, Ion intra in conflict cu Simion Lungu caruia ii micsoreaza bucata de pamant, intrand cu plugul peste ea, deoarece odinioara fusese a Glanetasilor, din aceeasi pasiune il bate pe George Bulbuc, pe care Vasile Baciu il voia ginere, pentru ca avea avere, iar atunci cand Vasile Baciu il face „sarantoc” in fata satului, Ion simte ca vorbele lui il „impung drept in inima”. Desi se caieste cand preotul il dojeneste in biserica pentru ca l-a batut pe George, punand ochii in pamant si tremurand de rusine, ulterior, cand „rumega” episodul din biserica, Ion se consoleaza singur ca „robotind oricat, nu va ajunge sa aiba si el ceva.” Asadar, merge mai departe cu planul lui perfid de a se imbogati prin alte mijloace.

Iar cand planurile ii reusesc si se vede stapan peste pamanturile mult visate, Ion redevine umil:

„Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului:

Cat pamant, Doamne!”

Insa nu umilinta este sentimentul care il domina pe Ion in aceste clipe, ci mai degraba sentimentul ca acest pamant il indreptatea sa se simta puternic si capabil sa faca orice isi doreste:

„Brazda culcata il privea neputincioasa, biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan. Si atunci se vazu crescand din ce in ce mai mare. Vajaiturile stranii pareau niste cantece de inchinare. Sprijinit in coasa, pieptul i se umfla, spinarea i se indrepta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda. Se simtea atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul”.

Insa aceasta putere este una fragila si corupta, deoarece isi are originea in suferinta si neputinta Anei, alungata si maltratata atat de tatal ei, cat si de sot. Din aceasta perspectiva, Nicolae Manolescu il considera pe Ion „o bruta ingenua, care traieste in preistoria moralei, intr-un paradis foarte crud”. In aceeasi directie interpretativa se inscrie si George Calinescu, care afirma: „In planul creatiei, Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant”.

Singurul element care umanizeaza aceasta fire brutala este dragostea sa mistuitoare pentru pamant, exprimata simbolic in celebrul gest al sarutarii acestuia:

„Incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta simti un fior rece, ametitor.”

Acest „fior rece” pare sa anticipeze deznodamantul tragic al personajului, sugerand ca pasiunea sa necontrolata pentru pamant il conduce inevitabil spre distrugere. In acest destin dramatic, cea mai nevinovata victima ramane Ana, sacrificata de ambitia si obsesia lui Ion.

Indragostita sincer de Ion, ea devine victima intereselor acestuia si a cruzimii tatalui sau. Nici dupa casatorie situatia ei nu se imbunatateste, fiind umilita, batuta si alungata de amandoi. Lipsita de speranta si de fericire, Ana ajunge sa vada moartea ca pe o eliberare si se sinucide, intr-o scena de mare intensitate dramatica.

Dar nici soarta Floricai nu este mai fericita. Considerata cea mai frumoasa fata din Pripas, ea il iubeste sincer pe Ion, si Ion la randul lui este indragostit de ea. Insa ambitiile lui nu sunt deloc compatibile cu saracia Floricai, de aceea Ion o va abandona in favoarea Anei, care ii poate satisface nevoia de avere. Florica se casatoreste prin urmare cu George Bulbuc, care este bogat, insa acest lucru nu face decat sa-l determine pe Ion sa o doreasca si mai mult. Cu atat mai mult cu cat contrastul dintre cele doua femei este frapant: Ana este „uscata, cu ochii pierduti in cap de plans, cu obrajii galbejiti cu pete cenusii”, in timp ce Florica este „aprinsa in obraji, cu buzele rosii, umede si pline, cu ochii albastri si limpezi ca cerul de vara” si de „o veselie sanatoasa pe care se silea si nu izbutea sa o ascunda”. Florica este astfel nevoita sa isi vada barbatul iubit ucis din gelozie de propriul sot, care va sfarsi in inchisoare.

Romanul are un pronuntat caracter moralizator, iar deznodamantul ilustreaza pedeapsa pe care Ion o primeste pentru incalcarea repetata a normelor morale in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste cu orice pret. Folosirea Anei ca mijloc pentru dobandirea pamantului conduce la moartea acesteia si a copilului lor, iar pasiunea sa nestavilita pentru Florica, desi aceasta este casatorita, ii aduce propria moarte. In final, pamanturile pentru care a sacrificat iubirea, familia si valorile morale ajung in posesia bisericii, fapt ce evidentiaza caracterul zadarnic al eforturilor sale si inutilitatea unei existente intemeiate exclusiv pe ambitie si lacomie.

Romanul se incheie intr-o remarcabila simetrie compozitionala. Daca la inceput cititorul este introdus in universul satului prin scena horei, unde intreaga comunitate este reunita, la final, aceeasi comunitate participa la sarbatoarea sfintirii noii biserici. De asemenea, imaginea drumului care paraseste satul Pripas raspunde simbolic drumului care conducea spre sat la inceputul romanului. Prin aceasta structura circulara, Liviu Rebreanu sugereaza continuitatea vietii si permanenta comunitatii, indiferent de destinele individuale care se consuma in interiorul ei. Satul ramane acelasi, oamenii se schimba, iar existenta isi urmeaza cursul firesc, dincolo de dramele si tragediile care marcheaza viata personajelor: 

„Pripasul de-abia isi mai arata cateva case. Doar turnul coteste, apoi se indoaie, apoi se intinde, iar dreapta ca o panglica cenusie in amurgul racoros. (...) Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat. Cativa oameni s-au stins, altii le-au luat locul. (...) Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput...”.

RECENZII