Jurnalul unui jurnalist fara jurnal (2 volume) - Ion D. Sirbu

Editie ingrijita, note, nota asupra editiei, referinte critice si indice de nume de Toma Velici

Prefata de Dan C. Mihailescu

Nota biobibliografica de Antonio Patras si Toma Velici

„Daca celebrului caine al lui Pavlov (un savant inocent, bun crestin, totusi premergator al psihologiei colectivist-staliniste) i se arata, de pilda, carne, el saliveaza… etc. Intr-o faza mai evoluata a experimentului cu acest «reflex conditionat», cainelui i se arata un cerc fluorescent si i se da carne. Deci: cerc egal placere, bucurie. Apoi i se arata o elipsa, tot fluorescenta, si i se aplica o bataie zdravana. Cu timpul, elipsa devine egala cu durerea, spaima. Dupa ce aceste doua reflexe sunt bine fixate, se trece la un experiment-limita. I se arata cainelui un cerc (bietul caine!), acesta saliveaza, conform stiintei. Nu i se da carne, bineinteles. Apoi, cercul e turtit si transformat, sub ochii animalului, in elipsa. Cainele da semne de groaza. Incet-incet, elipsa se transforma in cerc, apoi iar in elipsa – cainele trecand succesiv de la bucurie la frica. Dupa numai patru-cinci asemenea treceri, cainele capoteaza, innebuneste, devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate sa si moara de foame…
Prin anii cincizeci, mi se explica stiintific de ce, de sarbatorile politice, vitrinele se umpleau de mancaruri. Sa se creeze asociatia respectiva. La anchete stiam deja ca o zi calda, una rece, azi incurajare, maine amenintare nu sunt decat metode prin care se urmareste starea de letargie. Daca, dupa atatea ingheturi si dezgheturi, epoci de inchidere si deschidere, libertate si teroare, mascari si demascari, poporul da semne de catatonie sau indiferenta inseamna ca Pavlov si Secenov erau mari savanti si ca vorba noastra veche «sa nu dea Dumnezeu omului cat poate rabda» nu e chiar salutara.” (Ion D. Sirbu)

„Gasesc in Jurnal multa gandire in pilde, adica primitiva, adica poetica; o continua trepidatie lirica. O aripa gata sa zboare, din care sare o pana – pana autorului – si noteaza repede-repede o spusa, ca o tipuritura, dupa care se intoarce fuga in aripa... Cartea e vie, respira si simti ca un mare spirit si-a dat foc in ea. Arde fara fum si fara sa acuze vreo durere fizica. Nobila sa discretie o intalnim si in Jurnal. Mai nimic despre suferintele fizice indurate de-a lungul ingrozitoarelor decenii. Durerea e distilata in amaraciunea aforismelor... Ion D. Sirbu a fost si om de teatru. A cheltuit in aceasta directie multa energie si talent. Dramaturgul se simte si aici peste tot – acea stiinta a rostirii, pregnanta replicii si precizia cuvintelor. Gradatia maiestrita, cu miez filosofic, evoluand spre un punct culminant si avand un final memorabil... Imi vine acum sa-i spun: Domnule Gary, nu va mai minimalizati, pentru ca lumea nu stie de gluma si cu modestia nu se face nimic azi. Sunteti un mare, fermecator scriitor! Acest jurnal spulbera mitul sertarelor goale, iar cartile dumneavoastra, redescoperite, vor face deliciul generatiilor cu care veti putea sta, in sfarsit, de vorba, fara teama ca sunteti spionat ori inregistrat. Mi-ati bucurat inima, domnule Gary!” (Marin Sorescu)

„Aceste disparate note (sau glosse sau gnome sau microeseuri), fiind simple anexe ale timpului in care, lucrand ca un condamnat la moarte, mi-am scris romanele Adio, Europa! (la condition roumaine), Lupul si Catedrala si Dansul Ursului, au avut, de-a lungul anilor 1983-87, diferite titluri de serviciu: Caietele robului Dezideriu, Firimituri de la masa saracului, Adagii si soliloquii si, de circa doi ani, Exercitii de luciditate...
Ieri, plimbandu-ma prin parcul ursului meu, mi s-a parut ca toate aceste insemnari, asa disparate si haotice cum sunt (griji, spaime, ganduri), s-ar putea transforma intr-o carte. Cu titlul: Jurnalul unui jurnalist fara jurnal.
Scriindu-le, mi-am educat ratiunea, obligand-o sa se exprime clar, scurt si precis, comunicand, celor ce vor veni dupa mine, tot ceea ce – in urma unei vieti anoste si a unor lecturi dezordonate – mi s-a oferit ca idee, cuvant sau poveste. Mi-am conservat si intarit libertatea interioara, depistandu-mi obsesiile, combatand letargia, disperarea si foarte desele invitatii la sinucidere. Pe undeva, daca ele ar fi citite impreuna cu proza mea de batranete, un anume portret al meu si al generatiei spirituale de care apartin s-ar putea desprinde ca din ceata sau pestera.” (Ion D. Sirbu)

RECENZII