„A murit Mortu”, fu zvonul care intr-o dimineata umplu intreg satul, de la o margine la alta, catun cu catun, si pornit din sute de guri in acelasi timp capata infatisarea unei furtuni venite de niciunde, amintindu-le satenilor de invazia unui nor de lacuste, cat vrabiile de mari, din urma cu doua veri, dar fireste ca nu-i dadu nimeni crezare, nici chiar cand vazura in batatura un sicriu mare cat o salupa, cu manere stralucitoare, mesterit din lemn scump, poate adus din paduri de la capatul pamantului, lucios ca pantofii de lac.
„La urma urmei, de la Iisus incoace, langa fiecare moarte rasare cate-o inviere, iar omenirea are mare nevoie de iluzia asta”, ar fi spus, la auzul vestii, Hazard, nebunul satului (orice localitate trebuie sa aiba un nebun, cum are si un cizmar, ca n-or umbla cu bocancii nepingeliti, o curvistina nurlie ori o ghicitoreasa), un ins care vorbea-n dodii si care-ar fi fost, potrivit spuselor sale, deloc demne de incredere, chiar invatator suplinitor pe undeva. Nici dracu nu-i stia numele, nici macar Moise, jandarul, si gasisera cu cale sa-l boteze asa, tot auzindu-l rostind cuvantul asta. Crezusera chiar ca e vreun Dumnezeu din alta biblie, de-a pocaitilor, ca prea il pomenea ca si cand ar fi, spunand „Aici e mana hazardului”, ceea ce nu putea insemna altceva. Cand se imbata le spunea ca e o vorba de la arabi si le-o scria cu creta pe oblonul verde al carciumii, az-zahr, o balbaiala de om neintreg, iar ei se prapadeau de ras de-o asa trasnaie.

Fragment din „Frizerul, cu viata si mortile lui”
(Premiul I la Concursul National de Proza Scurta
„Nicolae Velea”, editia a I a, 2017)