Padurea spanzuratilor - Liviu Rebreanu

Despre romanul „Padurea spanzuratilor” al lui Liviu Rebreanu criticul George Calinescu spunea ca este: „un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare”, in timp ce pentru Nicolae Manolescu el reprezinta „un roman al constiintei... al revelatiilor succesive si al momentelor exceptionale, un  roman al constiintei morale.” Eugen Lovinescu, pe de alta parte numea creatia lui Liviu Rebreanu pur si simplu: „cel mai bun roman psihologic roman, in sensul studierii evolutive a unui singur caz de constiinta – studiu metodic, alimentat de fapte precise si de incidente, si impins dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului.”

Publicat in 1922, „Padurea spanzuratilor” este deopotriva un roman de razboi si unul de profunda analiza psihologica, fiind inspirat din tragedia reala a fratelui autorului, Emil Rebreanu, executat in 1917 pentru incercarea de a trece pe frontul romanesc.

Datorita faptului ca in „Padurea spanzuratilor” Liviu Rebreanu realizeaza primul roman romanesc cu abordare realista si analiza psihologica detaliata, autorul este considerat parintele romanului romanesc modern, Apostol Bologa conturand prototipul intelectualului care intruchipeaza idealurile unei generatii.  

Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885, Tarlisua, Imperiul austro-ungar – 1 septembrie 1944, Valea Mare-Podgoria) a fost un prozator si dramaturg roman, membru titular al Academiei Romane, fiind considerat intemeietorul romanului modern. Activitatea sa literara se inscrie in curentul realist, cu accent pe analiza psihologica a personajelor si explorarea societatii rurale si urbane din Romania inceputului de secol XX.

Rebreanu a debutat in presa romaneasca in 1908, cu nuvele precum „Codrea” sau „Volbura dragostei”, continuand sa se perfectioneze in proza scurta si dramaturgie. Romanul sau „Ion” (1920), descris de Eugen Lovinescu ca „cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane”, ofera o fresca complexa a vietii rurale, abordand teme sociale, economice si psihologice. „Rascoala” (1932) si „Padurea spanzuratilor” (1922) consolideaza statutul sau de inovator: primul aduce in prim-plan colectivul taranesc in contextul rascoalei de la 1907, iar al doilea inaugureaza romanul psihologic romanesc, inspirat din tragicul destin al fratelui sau.

Pe langa marile romane (Ion, Craisorul, Rascoala, Gorila, Padurea spanzuratilor, Adam si Eva, Ciuleandra, Jar) Rebreanu a scris numeroase nuvele si schite: Prostii (1910), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cantecul lebedei (1927), Itic Strul, dezertor (1932); si piese de teatru (Cadrilul, Apostolii). Liviu Rebreanu a fost directorul Teatrului National din Bucuresti si a avut o bogata activitate ca gazetar scriind pentru publicatii precum: Luceafarul din Sibiu si Convorbiri critice, Falanga literara si artistica, Scena, Adevarul, Universul literar, Tara noastra, Rampa si Lumina, din Bucuresti.

Opera lui Rebreanu se remarca prin realismul obiectiv, constructia psihologica profunda a personajelor si reflectia critica asupra societatii romanesti interbelice. Prin contributia sa, el a creat prototipul intelectualului si al taranului roman complex, cu idealuri, framantari si conflicte interioare, consolidandu-si locul in patrimoniul literaturii romane.

„Padurea spanzuratilor” il aduce in prim-plan pe locotenentul Apostol Bologa, student la Facultatea de Filosofie din Budapesta. Apostol Bologa, originar din oraselul transilvanean Parva, de pe valea Somesului, este fiul avocatului memorandist condamnat la doi ani de inchisoare, Iosif Bologa. Acesta ii transmisese fiului sau un profund simt al datoriei fata de tara si un viu sentiment national, cuvintele lui rasunand si acum in mintea personajului: 

„Sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti. De aceea sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat, sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!...”

In aceste conditii, faptul ca a facut parte din Curtea Martiala care l-a judecat pe sublocotenentul ceh Svoboda, vinovat ca a incercat sa treaca la inamic, si ca a fost de acord cu executia acestuia, declanseaza o adevarata criza morala a personajului, care se zbate intre sentimentul ca a facut ceea ce trebuie si un apasator si insuportabil gand ca poate lucrurile nu stau chiar asa. 

Moartea sublocotenentului ceh Svoboda, al carui nume inseamna „liberate”, privirea acestuia in streang, ultima lui suflare devin o obsesie pentru tanarul ganditor si sensibil, educat in spiritul credintei crestine. Aceasta imagine nu-l va parasi pana la moarte si isi va pune amprenta asupra intregii lui vieti viitoare. Acest episod evidentiaza de altfel tema principala a romanului, si anume, injustitia razboiului, care judeca doar faptele, nu si sufletele oamenilor.

In spiritul ciclicitatii, o trasatura fundamentala a prozei realiste romanesti, scena de la inceputul romanului revine si in finalul acestuia, mult mai dramatic deoarece il are ca protagonist de aceasta data pe Apostol Bologa, personajul de care cititorul s-a atasat emotional si cu care se simte acum solidar. Cele doua scene, care marcheaza inceputul si sfarsitul romanului sunt „unite” simbolic de lumina din privirile celor doua personaje care sugereaza o „padure a spanzuratilor” – un lung sir de destine umane frante de razboi.

RECENZII