Rascoala - Liviu Rebreanu

Rascoala de Liviu Rebreanu este una dintre capodoperele literaturii romane interbelice sau, citandu-l pe Eugen Ionescu „de departe cel mai bun roman romanesc” (Nu, 1934). Printre calitatile care l-au convins pe dramaturgul de prim rang al secolului XX sa-i acorde operei lui Rebreanu o asemenea onoare  se numara: „acceleratia in progresie geometrica a actiunii“, „marile linii, marile miscari, marile forte“ si impresia pe care o lasa cititorului la sfarsit „de furtuna, de vuiet asurzitor, urmat de o liniste mortuara“.

George Calinescu vedea in Rascoala un „roman al gloatei”, datorita extraordinarului talent al autorului de a reda personajul colectiv – in cazul de fata, taranii dornici de dreptate.

De altfel, maiestria cu care este zugravit personajul colectiv din Rascoala reprezinta unul dintre principalele merite ale acestui monument al romanului romanesc modern, fiind remarcata de majoritatea criticilor. Astfel, Pompiliu Constantinescu constata ca: „Nicaieri in proza noastra, nu exista o atat de magistrala evocare a psihologiei de masa si un delir colectiv mai adanc si plastic realizat”. Tudor Vianu remarca, in acelasi spirit, ca „Taranii alcatuiesc un singur organism, reactionand sinergetic, ca un polipier gigantic”, in timp ce George Calinescu considera ca tocmai in aceasta capacitate de a reda multimea ca personaj colectiv consta genialitatea lui Rebreanu: „Liviu Rebreanu nu vede individualul, ci numai colectivul... Nicio figura nu se poate memora. Cand insa e vorba de tarani, vazuti in masa, lucrurile se schimba. Scriitorul redevine genial”.

Publicat in 1932, Rascoala este un roman social de factura realista, avand ca sursa de inspiratie rascoala taraneasca din 1907. Constituind una dintre cele mai ample constructii epice din literatura romana, romanul reuneste o multitudine de personaje si destine, urmarite de un narator omniscient, detasat si obiectiv. Rebreanu reconstruieste cu fidelitate realitatea sociala a epocii, conferind autenticitate atat personajelor, cat si limbajului acestora, intr-o viziune profund realista asupra lumii rurale si a conflictelor care o traverseaza.

Alexandru Piru, remarca in cartea sa „Permanente romanesti” in ce consta in primul rand meritul acestei creatii magistrale: „Acesta este romanul lui Liviu Rebreanu, o ilustrare, in cele mai bune pagini ale lui, a tragicei conditii taranesti in perioada dominatiei burghezo-mosieresti si o condamnare de amploare nemaicunoscuta a exploatarii si asupririi. Nicio opera a literaturii noastre dintre cele doua razboaie mondiale nu a pus mai cu putere o problema sociala si nu a tratat-o mai profund, la un nivel artistic similar.”

Rascoala este un roman realist, caracterizat printr-o reprezentare dura a realitatii, care il apropie de naturalism. Scenele de violenta si cruzime din Rascoala, asemenea celor din Adam si Eva sau Ciuleandra, marcheaza o noua etapa a realismului romanesc, aspect remarcat si de Tudor Vianu: „Niciodata realismul romanesc, inaintea lui Rebreanu, nu infiripase o viziune a vietii mai sumbra, infruntand cu mai mult curaj uratul si dezgustatorul, intocmai ca in varietatea mai noua a realismului european, crudul naturalism francez si rus”.

In ceea ce priveste viziunea autorului in legatura cu ceea ce da cu adevarat valoare unei opere literare este interviul acordat la 1 ianuarie 1926 revistei Ideea europeana, antedatat 1924 si intitulat mai tarziu Cred, in care acesta spunea ca durabilitatea unei opere literare este direct proportionala cu „cantitatea de viata veritabila ce o cuprinde”.

Iar pentru ca personajele sale sa fie cat mai vii, tinea cont de aceasta regula: „A crea oameni nu inseamna a copia dupa natura in indivizi existenti. Asemenea realism sau naturalism e mai putin valoros ca o fotografie proasta. Creatia literara nu poate fi decat sinteza. Omul pe care il zugravesc eu o fi avand si trebuie sa aiba asemanari cu mii de oameni, cum au si in viata toti oamenii, dar traieste numai prin ceea ce are unic si deosebit de toti oamenii din toate vremurile…”

Tinand cont de aceste exigente ale autorului, putem spune fara nicio urma de indoiala ca Rascoala este intr-adevar un roman plin de viata autentica, in care personajele par mai vii si mai reale ca nicicand in romanul romanesc.

Romanul are o structura circulara, realizata prin reluarea, la inceput si la sfarsit, a acelorasi repere: discutia despre problema taraneasca din tren, imaginea garii si a trenului si personajul Grigore Iuga. In incipit, Grigore Iuga soseste cu trenul in gara din Bucuresti, iar discutiile despre pamant si despre conditia taranilor, purtate de personajele intalnite in tren, prevestesc izbucnirea rascoalei. In final, un alt tren il poarta pe Grigore Iuga spre un nou destin, in timp ce, pe peron, Rogojinaru isi reafirma vechiul dispret fata de tarani. Astfel, romanul se inchide in acelasi cadru in care a inceput, iar revenirea atat a motivului trenului si al garii, cat si a problemei taranesti confera constructiei o forma sferica si sugereaza ca, in pofida rascoalei si a reprimarii ei, conflictul social ramane nerezolvat.

In ceea ce priveste structura, romanul este impartit in doua parti: „Se misca tara”, care surprinde acumularea tensiunilor si atmosfera de neliniste ce preceda izbucnirea revoltei, si „Focurile”, consacrata desfasurarii rascoalei si represiunii acesteia. Fiecare parte cuprinde cate sase capitole, ale caror titluri – precum „Pamanturile”, „Flamanzii”, „Flacarile” si „Sangele” – au o evidenta valoare sugestiva si concentreaza simbolic esenta episoadelor pe care le denumesc.

Alternarea planurilor narative, tehnica utilizata si de Lev Tolstoi in „Razboi si pace”, ii permite lui Rebreanu sa surprinda simultan mai multe perspective asupra rascoalei: lumea taraneasca, universul proprietarilor de pamant si perspectiva autoritatilor. Trecerea succesiva de la un plan la altul contribuie astfel la construirea unei imagini ample si complexe a societatii aflate in pragul revoltei.

Astfel, personajele sunt selectate din medii sociale diverse si ilustreaza tipologii umane variate. Rebreanu construieste o galerie ampla si nuantata, surprinzand cu precizie si autenticitate structura lumii rurale, de la taranii saraci, apasati de lipsuri si de lipsa pamantului, pana la taranii instariti, boieri si reprezentanti ai autoritatilor. In randul celor saraci se numara Marin Stan, Toader Strambu, Petre Petre si Trifon Guju, oameni impinsi de mizerie si de nedreptate spre revolta: „Sa punem noi mana pe pamant, si pe urma nici Dumnezeu nu ni-l mai ia“, spune incruntat Marin Stan.

In contrast, taranii instariti, precum Luca Talaba, Ilie Oasa, primarul Pravila sau Busuioc carciumarul, manifesta mai multa prudenta, preocupati fiind sa-si apere averea si pozitia sociala si sa evite confruntarea directa cu boierii.

In cel de-al treilea plan se situeaza proprietarii de pamant, politicienii si arendasii, reprezentati de Miron si Grigore Iuga, Nadina, Gogu Ionescu, Platamonu, Cosma Buruiana si Rogojinaru, care, chiar daca isi dau seama de nedreptatile la care sunt supusi taranii, se multumesc sa isi apere averile si sa emita consideratii generale pe seama taranilor care numai arareori sunt contrazise de cei din casta lor. Astfel, cand Ilie Rogojinaru, arendasul mosiei Olena-Dolj, afirma la inceputul romanului in discutia din trenul spre Bucuresti ca taranii sunt prosti si lenesi, Simion Modreanu, director in Ministerul de Interne, riposteaza cu emfaza, considerand ca „noi toti, absolut toti, traim de pe urma trudei acestor tarani”.

Intrepatrunderea acestor planuri largeste perspectiva romanului, care depaseste conflictul dintre tarani si proprietari pentru a cuprinde si viata politica, activitatea presei si schimbarile guvernamentale, conturand o ampla fresca a societatii romanesti de la inceputul secolului al XX-lea. 

Prin Titu Herdelea, fiul invatatorului Zaharia Herdelea, din „Ion”, Rebreanu reia tema „glasului pamantului”, prezentand dorinta de a avea pamant ca pe o aspiratie ancestrala, adanc inradacinata in constiinta taraneasca. In Rascoala, insa, aceasta aspiratie depaseste destinul individual si devine forta care anima intreaga colectivitate, astfel incat adevaratul protagonist al romanului este gloata, multimea taranilor transformata intr-un veritabil personaj colectiv. Criticul Ion IANOSI vedea de altfel o continuitate intre cele doua romane, afirmand in „Romanul monumental si secolul XX” ca „Rascoala incepe acolo unde se terminase Ion”.

Actiunea romanului este plasata in spatiul rural al judetului Arges, in satele Amara, Gliganu, Lespezi si Ruginoasa, iar centrul in jurul caruia se coaguleaza conflictul il constituie vasta mosie de sapte mii de pogoane a boierului Miron Iuga. Intr-un interval relativ mic de timp, decembrie 1906 – primavara anului 1907, tensiunile dintre tarani si mosieri cresc treptat, atingand punctul culminant odata cu uciderea lui Miron Iuga, pentru ca apoi sa se stinga sub violenta represiunii.

RECENZII