Arca lui Breban - Maria Postu

Călătorind pe Arca lui Breban de la epică la replică Arca lui Breban – cartea Mariei Postu apărută recent la editura Ideea europeană – ne dovedeşte o dată în plus că autoarea este preocupată în egală măsură de beletristică şi de exegeză. Deşi poate părea paradoxal, de la volumele de versuri Abonament viaţă – moarte sau Întâlnire cu Altamira până la eseul Arca lui Breban nu este, structural vorbind, o diferenţă semnificativă, deoarece regăseşti pretutindeni aceeaşi înclinaţie spre metaforă şi spre verbul insolit. Având o evidentă funcţie explicativă, Argumentul limpezeşte semnificaţia titlului cărţii, dar nu într-o manieră didactică, aridă, ci dintr-o perspectivă polemică, eventual nihilistă, menită să jaloneze orizontul de aşteptare al cititorului: „Aceasta nu este o arcă a salvării, a speranţei, a regenerării sufleteşti, nici locul în care personaje-kamikaze aruncă în jur în timpul sacrificiului lor, bunătate, generozitate, blândeţe, înţelepciune, cumpătare. Nu este o arcă pe care a supravieţuit tot ce a fost mai bun din omenire, ci o arcă pe care s-au îmbarcat, odată cu cei ce meritau să fie salvaţi, şi cei ce întrupau demonismul, cu tot ce implică el. Da, pe Arca lui Breban există animale din toate speciile, dar nu cele care ar merita să perpetueze lumea, dimpotrivă, acelea care nu trebuie să-şi împrăştie în lume ideile incendiare, dar nici nu trebuie uitate, ignorate. Aceasta e o arcă a aducerii-aminte, e un fel de arcă a condamnaţilor, în care cei puternici iau cu ei drept zălog victime inocente care nu-şi pot păstra până la capăt puritatea cu care ar fi putut salva umanitatea, şi se lasă atrase de mirajul malefic al puterii.“ (pag. 7) Aşadar, pe tot parcursul celor 140 de pagini ale cărţii ni se propune un periplu cultural, care se cuvine să fie făcut nu pe orizontală, la suprafaţa cuvântului, ci pe verticală, în adâncime, spre esenţa ideii. Sub masca unui text subţire, inconsistent, se ascunde o secvenţă dintr-o teză de doctorat, un discurs serios, o problematică literară de interes larg, adică particularităţile operei lui Nicolae Breban. Prin volumul şi, mai ales, prin titlul scrierii sale, autoarea reţine atenţia cititorilor de orice vârstă, reuşind performanţa deloc neglijabilă de a favoriza depăşirea prejudecăţii că orice text critic trebuie să fie amplu, asertiv, obiectiv. Evitând deliberat formulele deja consacrate şi, într-un fel lipsite de strălucire, precum Opera lui N. Breban sau Aspecte ale prozei brebaniene, Maria Postu ne arată că se poate scrie critică şi fără pretenţia exhaustivităţii, interogativ şi subiectiv. Pentru a nu fi aspru judecată de iubitorii de convenţii, ea alege să se salveze prin intermediul subtitlului Eseu despre opera lui Nicolae Breban, care pune în evidenţă viziunea pur personală în receptarea textelor. Totodată, nu sunt ignorate numele sonore ale criticii precum Dumitru Micu, Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, care s-au pronunţat de-a lungul timpului despre autorul Îngerului de ghips. Maria Postu intenţionează şi chiar izbuteşte să-şi organizeze discursul analitic astfel încât tema puterii să devină ax central şi să-i permită transgresarea limitelor dintre literatură şi filosofie, pe de o parte, dintre estetică şi politică, pe de altă parte. Astfel, nu ne mai surprinde relaţia dintre putere şi echivalentul ei nietzschean, respectiv schopenhauerian, explicabilă printr-o schimbare a centrului de greutate al fiinţei dinspre procesele cognitive spre cele voluntare: „În universul nietzschean, Dumnezeu a murit şi omenire, singură, poate să se realizeze după voia ei, fără nicio limită. Sfatul lui este să ne urmăm cele mai înalte idealuri şi să acţionăm asupra lor în libertatea deplină pe care o avem. El consideră dorinţa de putere drept însăşi esenţa existenţei umane, sursa tuturor strădaniilor noastre, ca şi a cruzimii, care este o componentă necesară a oricărei vieţi.“ (pag. 20) Pe lângă Nietzsche, filosoful cel mai drag minţii sale, N.Breban îl recunoaşte ca mentor pe Dostoievski. Concentrându-se pe ideea identificării unor modele, Maria Postu discută pe larg despre presiunea exercitată de autorul Demonilor asupra prozatorului român, stabilind puncte de intersecţie între viziunile literare: „[…] Breban realizează personaje interşanjabile, care devin din slugă – stăpân, şi invers. Imposibilitatea încadrării eroului brebanian într-o unică definiţie morală aminteşte de asemenea de Dostoievski, la care eroii suferă direct, nemijlocit; cunosc neantul sau abisurile existenţei prin simpla lor trăire, nu prin dragoste.“ (pag. 48) Aflaţi în faţa cuprinsului, descoperim că toate cele douăsprezece părţi poartă titluri accentuat ludice, în măsură să sugereze mesajul de ansamblu al capitolului. Metaforic vorbind, Arca lui Breban opreşte până să ajungă la destinaţie, adică la inima lectorului, în staţii precum: Dreptul de a deveni înger, În căutarea stăpânului pierdut sau Cei doi … Rogulski, ca să le cităm doar pe cele mai interesante. Cert este că titlurile atât de ingenios formulate reprezintă dovada incontestabilă a vocaţiei creatoare a poetei Maria Postu, care se exersează aici fără rezerve. Inspirat alese, citatele din Dante Alighieri, Camil Petrescu, Friedrich Nietzsche, Nichita Stănescu, Oscar Wilde, Gerrard de Nerval care deschid capitolele, nu au alt rol decât acela de a confirma că miza autoarei nu este atât literatura naţională, cât racordarea acesteia la fenomenul artistic universal. De reţinut, respectarea cu stricteţe a factorului cronologic după care sunt ordonate scrierile brebaniene, începând cu romanul debutului din 1965 – Francisca, continuând cu În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968) şi Bunavestire (1977), cărţi care i-au adus scriitorului consacrarea literară şi ajungând aproape de prezent prin Ziua şi noaptea (1998), Puterea nevăzută (2007). Această dispunere a pieselor epice pe tabla de şah a scrisului brebanian este menită a reliefa anumite constante stilistice şi obsesii tematice: „Personajele (din Ziua şi noaptea), ca şi în celelalte romane sunt inşi ce colcăie de energie şi nu pot fi reduşi cu uşurinţă la o schemă psihologică sau alta deoarece ele reacţionează imprevizibil.“ (pag. 110) Alteori, Maria Postu surprinde viziuni de contrast de la o perioadă de creaţie la alta: „Personajul principal (al romanului Drumul la zid din 1984) Castor Ionescu este o variantă a lui Grobei, care parcurge în sens invers drumul lui Grobei sau, după mărturisirile lui Breban Castor Ionescu e Paul din Animale bolnave.“ (pag. 101) Ne aflăm, aşadar, în faţa unui eseu deopotrivă facil ca lectură şi dificil ca problematică, critic ca intenţie şi poetic ca realizare. Pe scurt, cartea Mariei Postu ne invită la o adevărată serbare a intelectului de la care nu lipseşte nici afectul.