Joc epic - nascut inainte de vreme - A. T. Branca

„Jocul epic este, asadar, chiar jocul esential prin care se decid diferentele dintre a fi si a nu fi, contextul realitatii vaste in care ne gasim cu totii, in care, daca restrangem foarte mult unghiul de observatie, identificam acele intervale de tensiune ontologica in care viata si moartea par atat de apropiate, incat este imposibil de anticipat care va fi urmatorul pas sau ce anume se va decide. In intervalul de tensiune maxima in care nasterea sta sub semnul amenintarii, viata si moartea sunt doar termenii diferiti ai unui fenomen in care cele doua se prezinta in conjunctie, insa miza este disjunctia lor: „Daca ai uitat, aminteste-ti – / viata e mereu despre moarte. / Dinspre ea venim si spre ea mergem.” (p. 111). Textul cauta un raspuns la intrebarea hamletiana fundamentala, raspuns care nu poate fi dat categoric, in formula simpla a dihotomiei din intrebare. A fi si a nu fi sunt, in moduri indiscernabile, amestecate. Din aceasta perspectiva, este vorba de ceva epic, in sensul de epocal, decisiv, si chiar daca nu presupune niciun fel de spectacol, el ramane definitiv marele joc: „Ea a stiut ca miza jocului / era pe viata si pe moarte.” (p. 111). Exista oare, daca ne gandim bine, un moment mai tensionat ontologic, mai plin de viata si sens decat acela in care se decide nasterea? Care inseamna a veni in lume si a ramane. Din acest punct observ eu evolutia poemului de fata.

Ca principiu vital care traverseaza volumul de la primul la ultimul poem, jocul desemneaza modul de a fi in viata sub constrangere extrema: o stare in care corpul, mintea si relatia cu celalalt reactioneaza fara plan, fara sens formulat, dar cu reguli implacabile. Concret, pentru copil jocul este instinctul de supravietuire (respiratie, reflex, adaptare). Lumea vine spre el ca un flux de stimuli, iar corpul raspunde antrenat intr-un circuit reflex prin care se dezvolta primele deprinderi – un alfabet al corporalitatii infantile. In acest circuit copilul isi formeaza propriul limbaj gestual, iar ceea ce se dezvolta este de fapt jocul de-a viata. Pentru mama, jocul este strategia de a-l tine in viata (ritual, veghe, rugaciune fara forma). Nu este numai decizie morala, ci si functie vitala. Jocul nu are caracter de distractie, ci de antrenament pentru viata, in cazul copilului, si lectie de viata, in cazul mamei. Jocul are si nota imprevizibilitatii, cu intreaga ei aura de incertitudine si fatalitate – nu se cunosc „aranjamentele” viitoare ale evenimentelor, jocul se poate pierde, caci miza este totala: viata sau moarte. Aceasta tensiune existentiala ultima transforma jucatorii in niste eroi fara glorie (copilul, mama, parintii, asistentele medicale, doctorul). Nu este vorba de vreo epopee a victoriei, ci epopeea mentinerii in viata.

Viata se traieste in masura in care se joaca prin spontaneitate, reactivitate, incertitudini, riscuri, sperante etc., pentru a ramane. Aceasta este axa care leaga toate poemele. Jocul nu se explica in text, ci revine ca stare, ritm, presiune; jocul este o stare existentiala, o strategie de supravietuire, dar si un mod de a-ti face loc in lume cand inca nu esti asigurat de o stare de sanatate optima, iar sensul nu e clar definit. In aceasta perspectiva, jocul functioneaza ca o metafora care nu se inchide.”

Vianu Muresan

RECENZII