Nu există ceva mai simplu și în același timp mai complicat decât să scrii o carte de amintiri. Cristina Crețu trece cu nota zece acest examen, la care mulți scriitori nu reușesc să ia nici nota cinci. Cine scrie la persoana întâi este tentat să-și fardeze imaginea. Și mai face o greșeală (pe care Cristina Crețu o face și ea, dar foarte rar): selectează întâmplările trăite nu după expresivitatea lor, ci după importanța pe care au avut-o la vremea respectivă pentru viitorul memorialist. Autoarea acestei cărți, cu un titlu plin de farmec (O carte pentru primăvara mea), se prezintă pe sine cu franchețe, fără nicio intenție vizibilă de a face o impresie bună. Instinctul artistic sigur o ajută, totodată, să-și dea seama că momente care nu i-au influențat în vreun fel biografia sunt semnificative din punct de vedere literar și merită evocate. Va fi o încântare pentru cititori, așa cum a fost și pentru mine parcurgerea cărții de la prima până la ultima pagină. Deși citesc, din obligație profesională, sute de cărți pe an, n-am mai găsit de multă vreme una pe care s-o citesc din plăcere, așa cum am citit O carte pentru primăvara mea de Cristina Crețu.