Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade

Incepusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia in iarna 1923-l924 l-am „vazut“ intreg, de la un capat la altul. De data aceasta, eram sigur ca voi izbuti sa-l termin, sigur mai ales ca va fi o carte exceptionala, care va face mult zgomot si prin care ma voi putea razbuna impotriva profesorilor si a premiantilor, a fetelor frumoase si superficiale care nu stiusera sa ma descopere. Ma socoteam pregatit sa scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole si schite literare in diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlastarul“, si devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, il duceam la tipografie, ramaneam ceasuri intregi langa culegator ca sa ma conving ca descifreaza corect anumite manuscrise. Si apoi, dispuneam de un jurnal voluminos; mi se parea ca, daca voi sti cum sa utilizez aceste materiale, romanul ar putea fi gata in cateva luni.

Era mai mult decat un roman autobiografic. Voiam sa fie in acelasi timp un document exemplar al adolescentei. Imi propusesem sa nu inventez nimic, nici sa nu infrumusetez – si cred ca m-am tinut de cuvant. Chiar scrisorile de dragoste ale fetelor erau autentice; transcrisesem pur si simplu cateva din scrisorile primite de Dinu Sighireanu. Capitolele in care descriam societatea noastra „Muza“, petrecerile la prieteni, dificultatile cu Papadopol si Banciu erau alcatuite urmand indeaproape Jurnalul si, uneori, transcriind pasaje intregi. Tineam cu orice pret ca dialogurile sa fie „autentice“, ca fiecare personaj sa foloseasca exclusiv vocabularul lui specific. Valoarea pe care o acordam eu Romanului adolescentului miop era in primul rand documentara. Imi spuneam ca pentru intaia oara un adolescent scria despre adolescenta si scria intemeiat pe „documente“. Cand, cativa ani dupa aceea, au inceput sa apara in „Viata romaneasca“ fragmente din al doilea volum La Medeleni, am simtit ca nu ma inselasem.

Mircea Eliade, Memorii. 1907-1960

In ianuarie 1928, m-am hotarat sa scriu urmarea la Romanul adolescentului miop. „Viata de student“ se apropia de sfarsit si voiam s-o prind si sa o pastrez intreaga, intr-un roman autobiografic pe care il intitulasem Gaudeamus. De data aceasta, nu mai dispuneam de un jurnal, ca in timpul liceului. Nu-mi propuneam, de altfel, sa scriu un roman documentar; nu mai aveam de-a face cu un fenomen atat de putin cunoscut si greu de inteles ca adolescenta. […]

Trebuia, pe de-o parte, sa fixez o atmosfera care incepea deja sa paleasca; inceputurile „vietii de student“, repetitiile la mine in mansarda, cele dintai intalniri cu Thea. Pe de alta parte, presimteam ca voi renunta la „marea pasiune“ pe care o traiam atunci si incepeam sa ma pregatesc pentru aceasta incercare, pregatind-o totodata si pe R[ica], ajutand-o sa inteleaga ca cea mai certa dovada de dragoste pe care i-o dadeam era tocmai aceasta: ca ma jertfeam ei, jertfind-o.

Subiectul romanului era aceasta dragoste inceputa prin refuz si exaltare, implinindu-se intr-un fel de onirica beatitudine si in cele din urma sugrumata in numele nimanui si, cel putin pentru un cititor normal, fara motive si fara justificare. Autorul romanului era poate mai indragostit in clipa despartirii decat fusese in ultimele luni. Era exact ce simteam eu in iarna aceea, scriind un roman, si nu ma indoiam ca lucrurile se vor petrece intocmai opt-noua luni mai tarziu, cand stiam ca voi pleca din tara.

Mircea Eliade, Memorii. 1907-1960

Referinte critice din Ofelia Ichim, Eugen Simion, Petru Ursache, Sabina Finaru.