„Sunt ultimul poet cu satu-n glas” – iata versul eseninian care a facut cariera, creand o optica speciala asupra autorului sau. In mod aproape obligatoriu, cuvintele „sat” si „Esenin” sunt alaturate stereotip, si fiecare biografie a poetului incepe cu descrierea unor locuri de o frumusete melancolica, in mijlocul carora un copil cu parul balai face toate nazdravaniile posibile, traindu-si cat se poate de folc-loric anii fragezi. Nu s-a vorbit, insa, aproape niciodata despre cauzele idealizarii deliberate a acestei biografii, care nu marturiseste despre opera mai mult decat biografia oricarui alt scriitor. Locurile in sine si atmosfera copilariei nu pot explica, nici justifica o creatie lirica, desi este foarte posibil ca undeva, intr-o profunzime neanalizabila, sa aiba niste pulsatii, sa se constituie intr-o matrice definitorie, intr-un pretext, organizat intr-un pre-limbaj. Dar, cu certi-tudine, poezia izvoraste si din altceva, nu numai din topos si etnografic. Primii ani nu sunt, asadar, privilegiati in insi-ruirea celorlalti, multi sau putini, dintr-o viata de om. N-ar trebui sa fie nici atunci cand omul respectiv este poet.