Pamantul e rotund - Proca Dorin

Iată, mă reîntâlnesc cu versul lui Dorin Proca mai devreme decât mă așteptam. Aflat se pare la un al doilea volum în prima parte a lui 2018(dar continuând o serie mai lungă), autorul îmi strecura hâtru informația că... îl pregătește pe al treilea! Cum să nu te miri? Evident, o asemenea situație în literatură nu este singulară! Nu am spus-o altădată, o voi afirma acum, Dorin Proca debutează relativ târziu, dar îi vedem acum sprinteneala de care dă dovadă. Ceea ce trebuie apreciat e faptul că poemele sale sunt oferite unui public restrâns, oferite cumva confesiv-testamentar, așadar pentru prieteni, scriitorul nefiind interesat nici de topuri literare, nici de vânzarea propriu-zisă a creației sale.

Probabil mult mai conștient decât mulți dintre confrații săi, Dorin Proca nu se îmbată cu apă rece – cum se spune în popor!  -, nici nu supralicitează mesajul; volumele sale trasează un crez asumat cu mult înainte în viață. Nimic nu este întâmplător în aceste poeme, ba dimpotrivă, satira e atent dozată, autoironia există cât să nu desființeze „calitatea” eului liric, până și imaginarul artistic se vede a fi așezat sub o lupă mânuită cu pricepere inginerească.

După cum am lăsat deja să se înțeleagă, cred că cea mai mare calitate a poeziei sale rămâne pe mai departe sinceritatea, credința că ideea de prietenie încă mai poate fi conjugată și la prezent, în ciuda unui mileniu care își găsește din ce în ce mai greu înțelesurile. Iar peste toate, în prim plan trece bucuria însăși – cumva paradoxal ai impresia că da, Dorin Proca descoperă pentru încă o dată că „Pământul e rotund”, că viața stă sub semnul cauzalității ori că la baza întregii existențe șade o sumă a contrariilor ce se autodetermină. Poate cu ceva reminiscențe din „Glossa” eminesciană, pe filiera unui Schopenhauer ce întâlnește Orientul, Dorin Proca ne demonstrează că discursul vieții are loc în tainele acestui continuu dialog între ceea ce căutăm și ceea ce ne-a fost în fapt revelat. Am amintit de Schopenhauer – a nu se înțelege că luăm parte la festinul unui pesimist! Dimpotrivă, pe toate palierele poezia se dovedește a fi luxuriantă, pendulând aproape continuu între faptul banal, frust al vieții și nostalgia unor momente trăite cândva!

Aflat „pe drumul viselor”, când purtând hainele „bătrânului” înțelept, când pe cele ale poetului-filosof, autorul redevine trubadurul volumelor anterioare, de care nu se va dezice. Existența însăși până la urmă nu e altceva decât un labirint, un joc poate nu savant dar cu reguli ce pot fi admise / schimbate doar de cel inițiat în Marea Poveste. Melancolia intrinsecă acestui drum către interioritate presupune până la urmă asumarea plenară a vieții, cu bune, cu rele: „N-am stat pe gânduri nicio clipă, / Am văzut viața doar în roz; / Împotmolindu-mă în pripă, / Am înțeles că-i și moloz... // Degeaba vrei o viață pură, / N-o vei avea chiar nicăieri; / Și-n fericirea ce se fură, / Ne vom găsi prizonieri...”, „Stai concentrat și scrii încet, / Pe-o coală albă care-i goală; / Vrei să descrii fără defect, / De ce în suflet e răscoală... // Ai suportat, timp de mulți ani, / O societate ce-i ostilă; / Arta se face, nu pe bani, / Și are-o latură subtilă... // Vrei să cuprinzi într-un poem / Ce-ai adunat de orișiunde; / Și vrei să scrii un recviem, / Cu sufletul, în trei secunde” („Poetul”).

Doar vag orizonturile par potrivnice – e cazul unei poezii precum „Ploaia acidă”! În rest, colecționarul Dorin Proca are disponibilitate pentru vis, frumos, adevăr, pentru cuvântul îngrijit, coborât din cărțile de odinioară...

Revin la ceea ce afirmam cu un alt prilej, constat cum spre finalul acestui excurs, oricine poate realiza în margini de vis că poezia devine substitut al persoanei, dublează fericit biografia, marchează reîntâlnirea cu un „eu” de astă dată îmbogățit, care are din ce în ce mai mult curajul de a face un salt în trecut, acolo unde va descoperi culorile fermecate ale unei alte deveniri.

Marius Manta