Regine Elisabeta, asezata, ca nimeni, pentru a vedea si observa de aproape toate lipsurile, toate slabiciunile, toate petele sufletului omenesc; ca una care a avut de timpuriu sub ochii sai mahnitoarea priveliste a intrigilor si a uneltirilor curtilor, a protestarilor de devotament si de credinta ascunzand rau calculele egoismului si ale ambitiei, ale atator faceri de bine rasplatite prin cea mai neagra nerecunostinta, a atator lingusitori din ajun schimbati de ieri pana azi in vrajmasi fatisi sau oculti, a intregii acestei «inalte politici» care, precum a scris-o ea insasi intr-una din Cugetarile sale, se alcatuieste din injosiri ce nu sunt decat trepte pentru a se urca, ea a lasat nedreptatea, clevetirea si chiar ocara sa-si indeplineasca miseleste lucrarea lor imprejuru-i, fara ca sa le bage in seama, fara macar sa le vada. Majestoasa ca lebada, pe care ne-o arata zbarlind o clipa penele sale spre a se intoarce in tacere si a se adaposti in fundul apelor, ea a cautat un adapost in practica binelui, in desfatarea studiului, in cultul fierbinte al idealului, totdeauna statornica in principiile care au fost norma neclintita a vietii sale si pe care le-a expus cu elocinta in aceasta nobila cugetare: Nu e decat o singura fericire: datoria; nu e decat o singura mangaiere: munca; nu e decat o singura placere: frumosul!